|
|
Ca mi-e lene RAU de tot:]]
Imi place mai mult sa le corectez pe ale voastre:]] Nu stiu de ce.
Imi pare rau pentru absenta mea, dar deodata toata lumea arunca cu teme asupra mea.
Nextul!:]]>;D<
Capitolul 4
De dimineata, m-am trezit pe la 9 si ceva, mi-am facut toaleta zilnica si banala si am coborat pentru a lua micul dejun. Mi-am baut cafeaua fara sa mai mananc si altceva. Bagaje peste tot, era sa ma impiedic de geanta mamei, dar m-am prins de fotoliu. Am urcat sus fara alte cazaturi. Mi-am luat un tricou mai subtire si o fusta peste genunchi. Am luat in picioare slapii mei, foarte comozi. Nu mi-am pus bijuterii,
pentru ca nu prea imi plac. Mi-am lasat parul sa imi alunece pe umeri si am luat ochelarii de soare. Mi-am luat gentuta de umar si am coborat.
Mama si tata ma asteptau. Si-au luat bagajul, eu mi l-am luat pe al meu si am iesit din casa, intreptandu-ne catre masina. Tata a incuiat toate usile si am plecat la drum. Nu era aglomerat, am luat-o pe autostrada. In masina, eu stateam pe bancheta din spate. Mama vorbea ceva cu tata, dar nu ii auzeam pentru ca ascultam muzica. Ma cam plictisisem, dar macar eram in masina si nu simteam soarele
arzator. Nu a durat mult pana am ajuns. Era frumos, campiile verzi se uneau cu cerul si creau o armonie perfecta. Sunetul apei care trecea prin fluviul Elba acompania totul. Parintii mei m-au dus pana la casa unde aveam sa stau cat timp ei erau plecati cu afacerile. Era o casa frumoasa, nu prea parea a casa de la tara, parea primitoare. Avea un parter, un etaj si o mansarda. Geamurile destul de mari parca inghiteau lumea si a lasau tot la fel. Am intrat impreuna cu parintii mei in acea casa. Inauntru era si mai frumoasa si mai primitoare. Era o casa modesta, dar aranjata cu stil. In fata noastra au aparut doi oameni, un barbat si o femeie, cred ca sunt casatoriti, fiecare avand cate un inel la fel pe inelar. Mama a inceput cu prezentarile.
-Susan, ea este fiica mea, Sonia. Faceti cunostinta, spune mama politicoasa.
-Salut, Sonia, pe mine ma cheama Susan, iar el este sotul meu, Jerry.
-Imi pare bine, zice Jerry, intinzandu-mi mana.
Am dat mana cu el.
-Si mie imi pare bine sa va cunosc, spun eu politicoasa.
-Vei sta la noi doua saptamani, sper sa iti placa pe aici, zice Susan.
-Noi trebuie sa plecam, la revedere, Susan, Jerry. O sa mai sunam noi daca se mai intampla ceva, spun parintii mei.
Si pleca. Eu raman in acea casa primitoare. Insa nu i-as putea spune „acasa”. Susan imi spune ca voi sta la mansarda. O sa fie interesant. Eu singura la mansarda. Tare! Imi i-au bagajul si pornesc usor pe scari ca sa nu alunec cumva. Dupa ceva truda data pe geamantan, ajung, in sfarsit, la mansarda.
Era destul de spatios, cu parchet alb, geamuri mari, acoperite de jaluzele gri, un pat de 2 persoane cu o plapuma pusa peste. Am inceput sa scot hainele din valiza si sa le pun in dulap. Dupa ce am terminat am pus valiza sub pat.
Era ora 14, am hotarat sa plec jos. Probabil ca intarziasem la pranz. Inainte, m-am schimbat de hainele de drum si mi-am mai dat cu peria prin par. Casa este destul de mare. Masa din sufragerie era asezata, dar nimeni la ea. Susan si Jerry erau in bucatarie, vorbeau. M-am apropiat de ei ca sa intru si eu in vorba cu cei doi soti.
-S-a intamplat ceva? am intrebat eu, curioasa.
-Nimic, Jerry mi-a spus ca o sa vina niste musafiri la cina, niste cunostiinte de ale noastre.
-Da, asa este. Ne-ar face placere daca ai participa si tu la cina, spuse Jerry rugator.
-Desigur, orice pentru gazde. La ce ora este cina? intreb eu incercand sa schimb subiectul.
-La 20, nu o sa stea foarte mult. Sunt oameni de afaceri, zice Susan.
-Ok, am inteles. Dupa pranz as vrea sa ma plimb prin imprejurimi, ii raspund eu.
-Poti face ce vrei, atata timp cat vii devreme acasa. Nu vreau sa se ingrijoreze parintii tai, imi spune Susan.
Dupa mica noastra discutie, am luat pranzul, fara alte evenimente. Am iesit afara pentru plimbarea mea linistita pe campii.
Era foarte frumos afara: cerul senin, norii pufosi in forme de animale, mirosul ierbii, sunetul apei curgand, pasarele ciripind. Ca intr-un basm, unul adevarat. Am mers ce am mers si am ajuns la un micut pod, ca cel din Berlin. Apa limpede si linistita imi alinia gandurile, facandu-ma sa uit ce este suferinta, durerea, tristetea. Eram numai eu si apa. Dar, deodata, uitandu-ma la refexia mea din apa care parca fugea de privirea mea, mai vad un chip. Chipul semana cu cel al lui Bill de la TH. Dar nu putea fi el. Nu stiam ca ar locui aici, in Magdeburg. Apa incepe sa curga si mai repede, stergand perfecta reflexie. M-am intors parca cu incetinitorul, dar el nu era. Oare aveam vedenii?
De data asta l-am corectat!:P
Stiu, este o mare problema la timpurile verbale, insa sunt prea multe si n-am timpul necesar pentru a le corecta. Astept si mai multa critica!:]]
De incolo devine mai interesant, Roberta!:]]
See ya!
_______________________________________
|
|
