|
|
Am schimbat culoarea 
Capitolul 7
Intru si incui usa dupa mine. Inca nu imi dau seama ce tocmai facusem. Defapt, nu inteleg nimic. Bill nu e mort, el e viu si poate ca la ora asta e la vreun party. De ce e stafie? Nu pot sa gasesc niciun raspuns. Dar nu m-am simtit prost stand imbratisata cu el; corpul lui, care nu se vede, emana o caldura intensa ca un om. Nu simt niciun sentiment care sa imi faca pielea de gaina. Stau in picioare, in dreptul usii, visand cu ochii deschisi.
Ma duc, parca controlata de cineva, in camera mea. Ma intind pe pat, fara a ma mai schimba de haine si adorm.
Sunt trezita de zgomotul produs de crengiile care se lovesc cu putere de exteriorul geamului. Ridic buimaca capul si privesc in stanga si in dreapta: e noapte, sau cel putin s-a inserat. Incerc sa adorm la loc, dar fara rezultat. Ma ridic nervoasa din pat si pasesc apasat pana jos, in living. Deschid televizorul care a stat pana acum acoperit de praf si il las pe un post de muzica, dand volumul mai incet. In continuare ma plimb incet pe coridorul care duce spre usa principala. Imi opresc pasii in dreptul ei si privesc prin geamul de sticla, din care este facuta usa, natura. Deodata, imi simt pleoapele grele si merg alene pana la canapea, intinzandu-ma pe ea. Adorm repede, auzind muzica pe fundal.
Dimineata, o senzatie de inviorare amestecata cu bunavoie ma face sa ma scol, intinzandu-mi mainile cat de mult am putut. Merg gratios pana in bucatarie unde imi fac un ceai de macese si fructe de padure pe care il beau pe nerasuflate.
Apoi fug pe scari pana la masarda si ma schimb de hainele purtate in ziua precedenta. Imi iau o rochita inflorata pana peste genunchi, cu maneca scurta si o pereche de espadrile albe. Trec rapid cu peria prin par, numind acest procedeu „pieptanat”. Imi iau pe umar o gentuta micuta unde imi pun aparatul foto si alte chestioare. Fug inapoi pe scari si ies pe usa intalnindu-ma cu o caldura insuportabila. Ma intorc in casa si iau din dulap o palarie de paie, cu o fundita rozalie.
Acum, fiind gata pentru temperatura extrema de afara, ies din casa si incui usa. Cu palaria pe cap merg tantos prin iarba verde pana la acel pod. Acum nu mie frica, doresc nespus de mult sa il vad.
Ma uit repede la apa, cautandu-i disperata reflexia. Il zaresc la un metru de mine, privindu-si melancolic imaginea. Ma apropi incet de el, pentru a nu-l speria. Cand ma zareste, un zambet ii impodobi fata palida. Zambea cu tot sufletul, din toata inima, imi zambea mie si numai mie. Mii de fluturasi imi acapareaza stomacul si simt cum obrajii imi iau foc, si nu de la caldura.
Scot aparatul din geanta si fac o poza reflexiei sale. Nu pare deranjat de acest lucru asa ca eu continui. Dupa ce fac vreo 20 de poze ma uit curioasa printre ele. Mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca in nicio poza nu ii puteam zari chipul, parul sau buzele rozalii. Oftez usor si hotarasc sa fac poze la peisaje. Pun aparatul in pozitie verticala si fotografiez cerul, campia, lanul de cereale, si nu in ultimul rand, apa. Ma mai uit odata la reflezia lui si ii vad fata un pic nervoasa, cu privirea intunecata. Ma speri si ma opresc din fotografiat.
Vizualizez pozele facute si mirarea mea e si mai mare, vazandu-l in cateva poze, privindu-ma. Ma sperii cand intr-una dintre poze ochii lui erau negrii si exprimau furia. Sterg poza si ma opresc din vazutul de imagini. Pun aparatul la loc, in genta.
Deodata, un vant puternic imi zbura palaria de pe cap, aruncand-o pe suprafata apei. Vad palaria aproape de mine, plutind. Ma aplec peste balustrada incercand sa ajung la ea. Ma intind cat de mult pot, dar un alt vant si mai puternic ma arunca peste balustrada. Incet, incet pierd contactul cu lumea reala, lesinand undeva prin apa.
Tot ce imi amintesc este faptul ca statateam pe mal si simteam niste picaturi straine pe obrazul meu. Dar nu erau picaturi de ploaie, erau lacrimile cuiva. Deschid ochii speriata si il zaresc. Este chiar aici, langa mine, mai exact peste mine si plange cu lacrimi amare, suspinand. Parul lui deveni ravasit pe toata fata iar creionul de ochi intins. Deschide ochii, inca suspinand, si ma zareste. Isi ia mana de pe fata si imi atinge obrazul rece, aproape inghetat.
Il pot simti, chiar il pot simti. Mana lui calda imi incalzeste fata, inviorandu-ma. Intind si eu mana si ii ating obrazul, stergandu-i o lacrima. Ne uitam ochi in ochi ceva timp si apoi incep sa zic ceva.
-Cum, cum de te vad?
-O legenda spunea ca daca o fantoma isi varsa lacrimile pe obrazul unei fiinte umane, omul il poate vedea, auzi, mirosi si simti, spuse el cu melancolie dar totusi cu un gram de fericire.
-Si acum… Adica, acum, tu traiesti?
-Nu, n-ai inteles? Doar tu ma poti vedea, pentru ceilalti eu nu exist. Bine, poate doar acea creatura care ar trebui sa fiu eu…
-Ce? Despre cine vorbesti? Nu inteleg…
_______________________________________
|
|
