TheVampireDiaries
Un forum despre The Vampire Diaries. Asteptam toata lumea, fete, cat si baieti :) .

Nou pe simpatie:
ramona23 pe Simpatie.ro

Femeie
24 ani
Bucuresti
cauta Barbat
24 - 52 ani

TheVampireDiaries Reguli Inregistrare Login PozeNu sunteti logat. Lista Forumurilor Pe Tematici

TheVampireDiaries / Cartile /

Jurnalele Vampirilor - Trezirea

Pagini: 1

Moderat de CherryMada

Smiley
Admin :)
Postari: 2007

Am propus si vad ca s-a acceptat

Deci de acum incolo, in fiecare sambata ( sper sa pot, daca nu recuperez ) voi posta cate un capitol din carte.

_______________________________________

Smiley
Admin :)
Postari: 2007

Capitolul 1

4 septembrie
Dragă Jurnalule,
Azi o să se întâmple ceva îngrozitor.
Nu ştiu de ce am scris asta. E o nebunie. N-am nici un motiv să
fiu prost dispusă, ba chiar am toate motivele să fiu fericită, dar…
Dar iată-mă aici, la 5.30 dimineaţa, trează şi speriată. Continui
să-mi spun că m-a zăpăcit diferenţa de fus orar între Franţa şi State,
dar asta nu explică de ce mă simt atât de speriată. Atât de pierdută.
Alaltăieri, când mătuşa Judith, Margaret şi cu mine veneam cu
maşina de la aeroport, am avut un sentiment atât de ciudat. Când
am intrat pe strada noastră, mi-am spus dintr-odată: „Mami şi tati
ne aşteaptă acasă. Pun pariu că or să fie pe veranda din faţa casei
sau în living, uitându-se pe fereastră. Cred că le-a fost atât de dor
de mine.”
Ştiu. Sună total aiurea.
Dar chiar şi când am văzut casa şi veranda goală, tot am crezut
asta. Am urcat în fugă treptele şi am apăsat pe clanţă şi am bătut în
uşă. Iar când mătuşa Judith a descuiat uşa, m-am năpustit
înăuntru şi am rămas în hol ascultând, aşteptând s-o aud pe mami
coborând scările sau pe tati strigând din living.
În acea clipă, mătuşa Judith a dat drumul unei valize pe podea,
cu un zgomot asurzitor, chiar în spatele meu, a scos un oftat adânc
şi a spus: „Suntem acasă.” Şi Margaret a râs. Iar eu m-am simţit
copleşită de cel mai îngrozitor sentiment pe care l-am avut vreodată.
Niciodată nu m-am simţit atât de total şi de cumplit pierdută.
Acasă. Sunt acasă. De ce sună asta ca o minciună?
M-am născut aici, în Fell’s Church. Întotdeauna am locuit în casa
asta. Iar asta e tot vechea mea cameră, cu urmele de ars pe
duşumea de când Caroline şi cu mine am încercat să fumăm pe furiş
nişte ţigări în clasa a cincea şi aproape ne-am sufocat. Mă uit pe
fereastră şi văd gutuiul mare în care s-au urcat Matt şi băieţii acum
doi ani, apărând neinvitaţi la petrecerea în pijama de ziua mea.
Ăsta e patul meu, scaunul meu, comoda mea.
Dar în clipa asta totul mi se pare ciudat, ca şi cum nu aici ar fi
locul meu. Eu sunt cea care nu are ce căuta aici. Şi cel mai rău e că
simt că există un loc care e numai al meu, doar că nu-l pot găsi.
Ieri am fost prea obosită şi am ratat prima zi de şcoală. Meredith
a luat orarul pentru mine, dar n-am avut chef să vorbesc cu ea la
telefon. Mătuşa Judith le-a spus tuturor celor care au sunat că
diferenţa de fus orar mă terminase şi că dormeam, dar la cină s-a
tot uitat la mine cu o privire ciudată.
Dar azi trebuie să mă văd cu ceilalţi. Ar trebui să ne întâlnim cu
toţii în parcare înainte de ore. De-asta sunt oare speriată? Mi-e frică
de ei?
Elena Gilbert se opri din scris. Se uită la ultimul rând din
jurnal, apoi clătină din cap, cu stiloul în aer deasupra caietului
mic cu coperţi de catifea albastră. Apoi, cu un gest brusc, înălţă
capul şi aruncă stiloul şi caietul în bovindou, unde ricoşară
inofensiv şi aterizară pe bancheta cu perne de sub fereastră. Era
total ridicol.
De când îi era ei, Elena Gilbert, frică să se vadă cu oamenii? De
când îi era ei frică de ceva? Se ridică în picioare şi îşi băgă furioasă
mâinile într-un chimono roşu de mătase. Nu aruncă nici o privire
înspre oglinda veneţiană bogat ornamentată de deasupra comodei
din lemn de cireş; ştia ce ar vedea. Elena Gilbert, blondă, subţire şi
calmă, cea care impunea moda în liceul ei, elevă în ultimul an, fata
pe care orice băiat o voia şi în locul căreia orice fată voia să fie.
Care în această clipă avea pe faţă o încruntare neobişnuită şi
buzele strânse.
O baie fierbinte şi nişte cafea, şi o să mă calmez, se gândi ea.
Ritualul spălatului şi îmbrăcatului din fiecare dimineaţă era
liniştitor, şi ea îl prelungi, scotocind printre noile haine cumpărate
de la Paris. În cele din urmă alese un tricou roz pal şi o fustă
pantalon foarte scurtă din in alb care o făceau să arate ca o
îngheţată de zmeură. Tocmai bună de mâncat, îşi spuse, şi din
oglindă o privi o fată cu un zâmbet tainic. Temerile ei de mai
devreme dispăruseră, uitate.
― Elena! Unde eşti? O să întârzii la şcoală!
Vocea ajunse până la ea de la parter.
Elena îşi mai trecu o dată peria prin părul mătăsos şi şi-l
prinse la spate cu o panglică roz aprins. Apoi îşi luă rucsacul şi
coborî scările.
În bucătărie, Margaret, surioara ei de patru ani, mânca cereale
la masă, iar mătuşa Judith prăjea ceva pe plită. Mătuşa Judith era
genul de femeie care părea întotdeauna vag agitată; avea o faţă
îngustă şi plăcută, iar părul ei era deschis la culoare şi zburlit,
strâns neglijent. Elena o sărută pe obraz.
― Bună dimineaţa la toată lumea. Îmi pare rău că n-am timp
pentru micul dejun.
― Dar, Elena, nu poţi să pleci fără să mănânci ceva. Ai nevoie
de proteine…
― O să iau o gogoaşă pe drum, înainte de şcoală, spuse veselă
Elena.
O sărută pe Margaret în creştet, pe părul cânepiu, şi se
întoarse către uşă.
― Dar, Elena…
― Şi o să mă duc probabil acasă la Meredith sau Bonnie după
şcoală, aşa că nu mă aşteptaţi cu masa. Pa!
― Elena…
Elena era deja la uşa de la intrare. O închise în urma ei,
întrerupând protestele mătuşii Judith, şi păşi pe veranda casei.
Şi se opri.
Toate sentimentele deprimante din acea dimineaţă o copleşiră
din nou. Neliniştea, teama. Şi presimţirea că avea să se întâmple
ceva îngrozitor.
Maple Street era pustie. Casele victoriene înalte păreau ciudate
şi tăcute, ca şi cum ar fi fost toate goale pe dinăuntru, la fel ca
nişte case de pe un platou de filmare părăsit. Păreau goale de
oameni, dar pline de lucruri stranii care o urmăreau.
Asta era; cineva o urmărea. Cerul de deasupra nu era albastru,
ci lăptos şi opac, asemenea unui castron uriaş răsturnat cu gura
în jos. Aerul era înăbuşitor şi Elena era convinsă că nişte ochi erau
aţintiţi asupra ei.
Zări ceva întunecat printre ramurile bătrânului gutui din faţa
casei.
Era o cioară, stând la fel de nemişcată ca şi frunzele pătate cu
galben din jurul ei. Ai ei erau ochii care o priveau.
Încercă să-şi spună că era ridicol, dar într-un fel ştia. Era cea
mai mare cioară pe care o văzuse vreodată, grasă şi lucioasă, cu
curcubeie strălucind în penele ei întunecate. Îi vedea limpede
fiecare detaliu: ghearele negre lacome, ciocul ascuţit, ochiul negru
care lucea.
Stătea complet nemişcată, încât putea foarte bine să fie o
statuie de ceară a unei păsări. Dar în timp ce se uita la ea, Elena
simţi cum se înroşeşte, cum căldura o cuprinde în valuri,
arzându-i obrajii şi gâtul. Căci cioara… o privea. O privea în felul
în care o priveau băieţii atunci când purta costum de baie sau o
bluză transparentă. Ca şi cum o dezbrăca din ochi.
Înainte să-şi dea seama ce face, îşi lăsă jos rucsacul şi ridică o
piatră din drum.
― Pleacă de-aici, spuse, şi-şi auzi vocea tremurând de furie.
Pleacă! Du-te de-aici!
Şi, rostind ultimul cuvânt, aruncă piatra.
Urmă o ploaie de frunze, însă cioara se înălţă spre cer
neatinsă. Aripile ei erau uriaşe şi făceau zgomot cât pentru un stol
întreg de ciori. Elena se ghemui, brusc panicată atunci când
pasărea trecu chiar peste capul ei, iar pala de vânt stârnită de
mişcarea aripilor îi ciufuli părul blond.
Dar cioara se înălţă din nou şi se roti în înalturi, o siluetă
întunecată profilată pe cerul alb ca hârtia. Apoi, cu un croncănit
răguşit, se îndepărtă în direcţia pădurii.
Elena se îndreptă încet de spate, apoi se uită în jur, stânjenită.
Nu-i venea să creadă că tocmai făcuse aşa ceva. Dar acum că
pasărea dispăruse, cerul părea la fel ca în fiecare zi. Un vânt uşor
făcea frunzele să se mişte şi Elena trase aer adânc în piept. În
josul străzii, o uşă se deschise şi mai mulţi copii ieşiră afară,
râzând.
Le zâmbi, apoi respiră din nou, un val de uşurare străbătând-o
asemenea căldurii soarelui. Cum a putut să fie atât de proastă?
Era o zi frumoasă, care promitea multe lucruri frumoase, şi nimic
rău nu avea să se întâmple.
Nimic rău nu avea să se întâmple – doar că ea o să întârzie la
şcoală. Toată lumea o să stea s-o aştepte în parcare.
Dar poţi să le spui că te-ai oprit să arunci cu o piatră într-un
tip care trăgea cu ochiul, îşi spuse şi aproape chicoti. Ei, asta le va
da de gândit.
Fără să mai arunce o privire în spate la gutui, o porni cât putu
de repede în josul străzii.
Cioara se năpusti prin frunzişul din vârful stejarului uriaş şi
Stefan îşi înălţă automat capul. Când văzu că era doar o pasăre, se
relaxă. Ochii îi coborâră la forma albă şi inertă pe care o ţinea în
mâini, şi chipul i se crispă uşor a părere de rău. Nu avusese de
gând să o omoare. Ar fi vânat ceva mai mare decât un iepure dacă
ar fi ştiut cât de înfometat era. Dar, sigur, asta era chiar ceea ce îl
speria: nu ştia niciodată cât de mare avea să-i fie foamea sau ce ar
trebui să facă pentru a şi-o satisface. Avea noroc că de data asta
omorâse doar un iepure.
Rămase în picioare, lângă stejarii bătrâni, cu soarele filtrat
printre frunze căzându-i pe părul ondulat. În jeanşi şi tricou,
Stefan Salvatore arăta întocmai ca un elev obişnuit de liceu.
Dar nu era.
Venise să se hrănească în adâncul pădurii, acolo unde nimeni
nu-l putea vedea. Acum îşi trecea cu grijă limba peste gingii şi
buze, să se asigure că nu mai rămăsese nici un strop de sânge pe
ele. Nu voia să rişte nimic.
Mascarada asta era şi aşa suficient de greu de dus până la
capăt.
Pentru o clipă se întrebă, din nou, dacă n-ar trebui pur şi
simplu să renunţe la tot. Poate că ar trebui să se întoarcă în Italia,
înapoi în ascunzişul lui. Cum de se gândise că ar putea să trăiască
din nou în lumină?
Dar se săturase de viata în umbră. Se săturase de întuneric şi
de lucrurile care vieţuiau în el. Şi în primul rând se săturase să fie
singur.
Nu ştia exact de ce alesese Fell’s Church, din Virginia. După
standardele lui, era un oraş tânăr; cele mai vechi clădiri fuseseră
ridicate cu doar un secol şi jumătate în urmă. Dar amintirile şi
stafiile Războiului Civil încă mai dăinuiau acolo, la fel de reale ca
supermarketurile şi magazinele cu fast-food.
Stefan aprecia respectul pentru trecut. Se gândi că poate ar
ajunge să-i placă oamenii din Fell’s Church. Şi poate – poate – ar
reuşi să-şi găsească un loc printre ei.
Desigur, niciodată n-o să fie acceptat cu totul. Gândul îi arcui
buzele într-un zâmbet amar. Ştia prea bine că nu trebuia să spere
asta. Nu va exista nicicând un loc căruia să-i aparţină pe
de-a-ntregul, unde va putea să fie el însuşi.
Doar dacă alegea să trăiască printre umbre…
Îndepărtă iute gândul. Renunţase la întuneric; lăsase umbrele
în urmă. Ştergea din viaţa lui toţi acei ani lungi şi o lua de la
capăt, astăzi.
Stefan îşi dădu seama că încă mai ţinea în mâini iepurele. Îl
aşeză cu grijă jos, pe un pat de frunze arămii de stejar. Departe,
mult prea departe pentru a fi desluşite de o ureche omenească,
recunoscu zgomotele făcute de un vulpoi.
Haide, vino încoace, frate vânător, îşi spuse el trist. Micul dejun
te-aşteaptă.
Îşi aruncă pe un umăr jacheta şi atunci observă cioara care îl
tulburase mai devreme. Era tot cocoţată în stejar şi părea să-l
privească. Era ceva în neregulă cu ea.
Vru să trimită spre ea un gând iscoditor, pentru a o cerceta,
dar se opri. Adu-ţi aminte de promisiunea făcută, îşi spuse. Nu
foloseşti Puterile decât dacă este absolut necesar. Doar dacă nu ai
altă soluţie.
Mişcându-se aproape neauzit printre frunzele moarte şi
crenguţele uscate, se îndreptă către marginea pădurii. Acolo îşi
lăsase maşina. Se uită o dată înapoi şi văzu că cioara părăsise
copacul şi coborâse pe iepure.
Era ceva sinistru în felul în care îşi întindea aripile peste trupul
alb fără viaţă, ceva sinistru şi triumfător. Stefan simţi cum i se
pune un nod în gât şi vru să se întoarcă şi să alunge pasărea. Dar
şi ea era la fel de îndreptăţită să mănânce ca şi vulpea, îşi spuse.
La fel ca şi el.
Dacă avea să vadă din nou pasărea, o să-i iscodească mintea,
hotărî el. Dar acum îşi luă privirea de la cioară şi grăbi pasul prin
pădure, hotărât. Nu voia să întârzie la liceul „Robert E. Lee”.

_______________________________________

hanako
Moderator
Postari: 316

Suuper tare capitolul

Abea astept sa vad ce se mai intampla

_______________________________________
Iubitule imi este rece.
Atunci scoate capul din frigider.

CherryMada
Moderator
Postari: 217

Mda, eu sunt cam in urma, nu am observat pana de curand. Aa, daca ai pune o culoari si ai ingrosa sau lai pune in italic ar fi mai atragator, cel putin mie imi e mai usor sa citesc astfel deacat asa simplu cum e acum. TVD la putere!

_______________________________________

I'm a train wreck in the morning/I'm a bitch in the afternoon/Every now and then without warning/I can be really mean towards you/I'm a puzzle yes indeed/Ever-complex in every way/And all the pieces aren't even in the box/And yet, you see the picture clear as day

CherryMada
Moderator
Postari: 217

Capitolul 2.

Elena fu înconjurată de ceilalţi din clipa în
care păşi în parcarea liceului. Toată lumea
era acolo, toată gaşca pe care nu o mai
văzuse de la sfârşitul lui iunie, plus patru sau cinci
pisălogi care sperau să câştige popularitate prin asocierea
cu ei. Pe rând, Elena primi îmbrăţişările de
bun venit ale membrilor grupului ei.
Caroline se înălţase cu cel puţin doi centimetri şi
era mai suplă ca niciodată, tot mai asemănătoare cu
un manechin din Vogue. O salută cu răceală pe Elena
şi se dădu înapoi, cu ochii ei verzi îngustaţi ca ai unei
pisici.
Bonnie nu crescuse deloc, şi capul ei buclat şi
roşcat abia ajungea la bărbia Elenei când îşi aruncă
braţele în jurul ei. Stai puţin — bucle? îşi spuse Elena.
O împinse deoparte pe fata mai mică.
Trezirea * 19
Bonnie! Ce ţi-ai făcut la păr?
I|i place? Cred că mă face să p a r mai înaltă.
Bl >uiiie îşi înfoie buclele deja înfoiate şi zâmbi, cu
• I < ăprui scânteind de încântare, cu feţişoara ei
ui l " i mă d e inimă strălucind.
Elena trecu mai departe.
Mcredith. Nu te-ai schimbat deloc.
Si n 111 >răţişară cu drag. De Meredith îi fusese mai
doi ca de oricine altcineva, se gândi Elena, uitându
1 la lata înaltă. Meredith nu se farda niciodată,
•i II oricum, cu pielea ei măslinie perfectă şi genele
l u n i i şi negre, nici nu avea nevoie. Acum, o studia
i II I li na cu o sprânceană ridicată.
Ei, părul tău e cu două nuanţe mai deschis de
i i oare... Dar unde e bronzul? Credeam că te disi
" i | i c Riviera franceză.
Şl ii doar că eu nu mă bronzez niciodată.
I . l ' i i . i îşi ridică mâinile pentru a le cerceta. Pielea
• i i I" i fectă, precum porţelanul, dar la fel de albă şi
i i i n.inslucidă ca a lui Bonnie.
Si ai puţin, exclamă Bonnie, apucând o mână a
I li in i mi-am adus aminte de ceva. Ia ghiciţi ce am
"i i^.ii vara asta de la verişoara mea! înainte ca vreun
u l dintre cei din j u r să spună ceva, ea î i informă tri-
1 1 1 1 1 1 . 1 1 o . n e : Cititul în palmă!
Il auziră câteva gemete, apoi câteva râsete.
— Râdeţi cât vreţi, spuse Bonnie, netulburată.
Verişoara mea mi-a spus că sunt un medium bun. Ia
să vedem...
Studie palma Elenei
— Grăbeşte-te, altfel o să întârziem, spuse Elena,
puţin nerăbdătoare.
— Bine, bine. Uite, asta e linia vieţii tale — sau
e linia inimii?
Cineva din grup chicoti.
— Şşt, făcu Bonnie, pătrund în abis. Văd... văd...
Deodată, chipul lui Bonnie se albi, ca şi cum fata
s-ar fi speriat brusc. Ochii ei căprui se făcură mari,
dar acum nu mai părea să se uite la palma Elenei, ci
prin ea — la ceva înfricoşător.
— O să cunoşti un străin înalt şi brunet, murmură
Meredith din spatele ei, şi se auziră iar chicoteli.
— Brunet, da, şi străin... Dar nu înalt, spuse Bonnie
cu o voce şoptită, îndepărtată. Deşi, continuă ea
după o clipă, cu un aer nedumerit, a fost înalt odată.
Ochii ei căprui, mari, se ridicară uimiţi către Elena.
Dar asta e imposibil... nu? Dădu brusc drumul mâinii
Elenei, aproape aruncând-o departe de ea. Nu
vreau să mai văd nimic.
— In regulă, spectacolul s-a terminat. Haideţi să
mergem, le spuse Elena celorlalţi, vag iritată.
întotdeauna considerase că şmecheriile astea cu
mediumurile erau doar atât — nişte şmecherii. Şi
Trezirea • 21
Munci, de ce se simţea neliniştită? Doar pentru că în
illimm aţa aceea se speriase atât de t a r e . . .
I v i < - l c porniră către clădirea liceului, dar se opriră
i , iii/.uI zg<>motului unui motor bine ambalat.
I M , spuse Caroline, c u ochii mari. Asta d a
IU i . n i . )
\ . i i da Porsche, o corectă sec Meredith.
I urbo-ul 911 negru şi lucios trecu torcând prin
i , i . ... < autând un loc, mişcându-se la fel de lenei
1i panteră care îşi pândeşte prada.
' lud maşina se opri, portiera se deschise şi îl
I u i . i pe şofer.
I Iau! făcu încet Caroline.
Poţi s-o mai spui o dată, şopti Bonnie.
Pin locul în care se afla, Elena putea vedea un trup
Iii M U C , musculos. Jeanşi decoloraţi, atât de mulaţi că
pi'ol iubii scara cu greu reuşea să-i tragă de pe el, un
1 1 1 1 « M I L i I c i d e mulat, ş i o jachetă d e piele c u u n model
I . i 111iil. Avea părul ondulat — şi brunet.
I I c i a însă înalt. O înălţime medie.
1.1. n.i expiră prelung.
(line e tipul ăla cu mască? spuse Meredith.
Rema rea era foarte potrivită — ochelari negri de
... i .pereau ochii băiatului, ascunzându-i faţa ca
o masei.
Străinul mascat, spuse cineva, şi toată lumea
im ,.i vorbească în acelaşi timp — I-ai văzut jacheta? E italiană, din Roma.
— De unde ştii? Tu n-ai fost niciodată mai departe
de Rome, New York.
— Hopa. Elena are din nou privirea aia. Privirea
de vânătoare.
— Domnul Frumos-şi-Brunet-şi-Scund ar face
bine să aibă grijă.
— Nu e scund; e perfect!
In toată acea pălăvrăgeală, se auzi limpede vocea
lui Caroline:
— Ei, haide, Elena. îl ai deja pe Matt. Ce mai
vrei? Ce poţi să faci cu doi din ce nu poţi să faci cu
unul?
— Acelaşi lucru — doar că durează mai mult,
răspunse tărăgănat Meredith şi toată lumea izbucni
în râs.
Băiatul îşi încuiase portiera şi se îndrepta acum
spre şcoală. Elena porni după el cu un aer degajat,
urmată de celelalte fete într-un grup strâns. Pentru
o clipă, simţi cum o cuprinde enervarea. Chiar nu
se putea duce nicăieri fără un alai în picioarele ei?
Dar Meredith îi prinse privirea şi ea zâmbi fără să
vrea.
— JVoblesse oblige, spuse încet Meredith.
— Ce?
Trezirea • 23
I >acă vrei să fii regina şcolii, trebuie să accepţi
in inţele.
Klrna se încruntă la aceste cuvinte şi intră în
. I idirra liceului. în faţa lor se întindea un coridor
i si o siluetă în jeanşi şi jachetă de piele tocmai
h |i ii< .1 pe uşa secretariatului din faţă. Elena încetini
m <> ii sc opri în faţa biroului, uitându-se gânditoare
i sa jele prinse pe avizierul de plută de lângă uşă.
. . . i.malul avea o fereastră mare, prin care se
. . I. .i perfect tot interiorul.
< li I. lai te fete se uitau fără j e n ă pe fereastră şi
> I I . ' . H I.
I )i ăguţă privelişte din spate!
A i a c cu siguranţă o jachetă Armâni!
< a c/.i că nu e din Virginia?
Klrna asculta cu atenţie, încercând să prindă nu-
. . . |i I I . n a i u l u i . Se părea că în secretariat lucrurile nu
. u i prea bine: doamna Clarke, secretara resi
ilulă cu admiterea noilor elevi, se uita la o listă
. . l a m a din cap. Băiatul rosti ceva şi doamna Clarke
llillifl mâinile într-un gest care spunea „Ce pot să
mm?" Parcurse din nou lista, urmărind-o cu un
i i .i ( lalină iarăşi din cap, hotărât. Băiatul vru
11)|rcc, apoi se întoarse iar. Şi când doamna Clarke
flilii i | >i ivirea către el, expresia i se schimbă. Ochelarii de soare ai băiatului erau acum în
mâinile lui. Doamna Clarke părea surprinsă de ceva;
Elena o văzu clipind de mai multe ori. Gura i se
deschise şi se închise la loc, ca şi cum încerca să
spună ceva.
Elena ar fi vrut să vadă mai mult decât doar ceafa
băiatului. Doamna Clarke scotocea acum prin teancurile
de hârtii cu un aer năucit. In cele din urmă găsi
un formular oarecare şi scrise ceva pe el, apoi îl
răsuci şi îl întinse spre băiat.
Băiatul scrise câteva cuvinte pe formular —
îl semnă probabil — şi i-1 dădu înapoi. Doamna
Clarke se holbă la el pentru o clipă, apoi frunzări
printr-un alt teanc de hârtii şi în cele din urmă îi întinse
băiatului ceea ce părea a fi un orar. Ochii ei
rămaseră aţintiţi asupra lui, în timp ce el îl luă,
înclină capul în semn de mulţumire şi se întoarse
către uşă.
Elena nu mai putea de curiozitate acum. Ce se
petrecuse înăuntru? Şi cum arăta chipul acestui
necunoscut? Când ieşi însă din secretariat, avea din
nou ochelarii pe nas. Elena se simţi dezamăgită.
Dar îi putu vedea restul feţei atunci când el se opri
pentru o clipă în pragul uşii. Părul negru ondulat încadra
nişte trăsături atât de fine încât păreau luate
de pe o veche monedă romană, sau de pe un medalion.
Pomeţi înalţi, nas drept clasic... şi o gură care
Trezirea • 25
| nu tc lase să dormi noaptea, îşi spuse Elena. Buza
Up< ni iară era minunat dăltuită, sensibilă, foarte sen-
I M I . I Sporovăială fetelor în hol se oprise brusc.
(lele mai multe îşi întorceau acum privirile de la
I. I I . i i uitându-se în altă parte. Elena rămase lângă
Ibrrastră şi-şi mişcă uşor capul, scoţându-şi panglica
I i i unea părul şi lăsându-1 să-i cadă liber pe umeri.
I II .1 .1 se uite nici în stânga şi nici în dreapta, băiatul
0 porni în jos pe coridor. Când se îndepărtă suficient,
Un cor de suspine şi şoapte se ridică în urma lui.
Elena nu auzi nimic.
I recuse pe lângă ea, îşi spuse, uluită. Pe lângă ea,
1 M i ..i -i arunce nici o privire.
\ . I I ; , îşi dădu seama că suna clopoţelul. Meredith
• • II u l u i a de braţ.
Ce-i?
Am zis, uite orarul. Avem trigonometrie la etaj
I I m u Haide!
Elena o lăsă pe Meredith să o tragă după ea pe
• < > 1 1 * 14 >i si în sus pe scară, apoi într-o clasă. Se aşeză
I ii i m . .ni mecanice într-o bancă goală şi îşi fixă pri-
I I I i pe profesoara aflată în faţa clasei, dar fără să o
. l i de fapt. Şocul încă nu-i trecuse. Trecuse pe
i inuA ea. Fără să-i arunce o singură privire. Nici
. i i 111.11 a i nintea de când nu mai făcuse aşa ceva u n
!• II a Toţi se uitau, cel puţin. Unii fluierau. Unii se
llpri iu i i vorbească. Unii doar se holbau.Şi Elenei îi plăcuse întotdeauna asta.
In fond, ce era mai important decât băieţii?
Ei arătau cât de populară erai, cât de frumoasă erai.
Şi puteau fi de folos în multe feluri. Uneori erau
incitanţi, dar de obicei asta nu dura mult. Uneori
erau nişte jigodii încă de la început.
Majoritatea băieţilor, reflectă Elena, erau ca nişte
căţeluşi. Adorabili, dar de care te puteai uşor lipsi.
Câţiva puteau fi mai mult decât atât, puteau deveni
nişte adevăraţi prieteni. Ca Matt.
Oh, Matt. Anul trecut sperase că el era cel pe care
îl căuta, băiatul care putea să o facă să simtă... ei
bine, ceva mai mult. Mai mult decât emoţia triumfului
de a face o cucerire, mândria de a-ţi prezenta o
nouă achiziţie celorlalte fete. Iar ea ajunsese să ţină
foarte mult la Matt. Dar peste vară, când avusese
timp să se gândească mai bine, îşi dăduse seama că
ceea ce simţea pentru el era sentimentul pe care îl ai
pentru un văr sau o soră.
Doamna Halpern împărţea cărţile de trigonometrie.
Elena îşi luă cartea mecanic şi îşi scrise numele
pe prima pagină, cufundată încă în gânduri.
Matt îi plăcea mai mult decât orice alt băiat pe
care îl cunoştea. Şi de aceea va trebui să-i spună că
totul se terminase între ei.
Trezirea * 27
Nu ştiuse cum să i-o spună într-o scrisoare. Nu ştia
să i-o spună acum. Nu se temea că Matt o să
IM , scandal; dar pur şi simplu n-o să înţeleagă. De
l a d e v ă r u l era că nici ea nu înţelegea.
IM a c a ş i cum e a întotdeauna căuta... ceva. Doar
. i ui clipa în care era convinsă că găsise acel ceva,
, , dădea seama că nu era aşa. I se întâmplase asta
RU numai cu Matt, ci şi cu oricare dintre băieţii cu
i M I I fusese împreună.
Şi apoi trebuia să o ia de la capăt. Din fericire, îni
. . 1 . leauna exista „material" disponibil. Nici un băiat
. i i ase să îi reziste, şi nici un băiat nu o ignorase
I I u d a t ă . Până acum.
Până acum. Amintindu-şi de acel incident din coiului
Elena îşi încleşta degetele pe stilou. Tot nu-i
11 * a să creadă că trecuse pe lângă ea aşa.
I llnpoţelul sună şi toată lumea ieşi din clasă, dar
i 1« nu se opri în prag. îşi muşcă buza, cercetând cu
, . i . IM . i valul d e elevi care s e revărsau de-a lungul
I. ,i u h u . Apoi o zări pe u n a dintre fetele din par-
. a n
Frances! Vino aici.
i i . i n . es v e n i imediat, cu faţa ei comună strălucind
iii nu Anlare.
A .. u i t ă , Frances, mai ştii băiatul de azi-dimii
i . i ţ a i '
— Cel cu Porsche şi... ăăă... bine dotat? Cum
să-1 uit?
— Ei bine, vreau orarul lui. Fă rost de el de la
secretariat dacă poţi, sau chiar de la el dacă altfel
nu se poate. Dar adu-mi-1!
Frances păru pentru o clipă surprinsă, apoi rânji
şi încuviinţă din cap.
— OK, Elena, o să încerc. Ne vedem la prânz
dacă pot să fac rost de el.
— Mersi, spuse Elena şi o urmări pe fată îndepărtându-
se.
— Ştii, chiar eşti nebună, rosti vocea lui Meredith
în urechea ei.
— La ce bun să fii regina şcolii dacă nu poţi să dai
din când în când câte un ordin? răspunse calmă
Elena. Acum unde mă duc?
— Ai Economie generală. Uite, ia-1 tu, spuse Meredith
şi îi întinse un orar. Eu trebuie să fug la chimie.
Ne vedem mai târziu.
Economia generală şi restul dimineţii trecură ca
prin vis. Elena sperase să-1 mai zărească pe noul elev,
dar el nu era în nici una din clasele ei. Dar Matt era
într-una, şi Elena simţi o strângere de inimă când
ochii lui albaştri îi întâlniră privirea cu un zâmbet.
Când clopoţelul care anunţa prânzul sună, Elena
intră în cafeteria salutând din cap în dreapta şi-n stânga.
Caroline era afară, rezemată cu un aer nonşalant de
Trezirea • 29
un perete, cu bărbia ridicată, spatele drept, şoldurile
împinse în faţă. Cei doi băieţi cu care vorbea tăcură
şi îşi dădură coate când Elena se apropie.
— Bună, le spuse scurt băieţilor, iar lui Caroline:
Eşti gata să intri să mănânci?
Ochii verzi ai lui Caroline se îndreptară pentru o
clipă spre Elena şi fata îşi dădu deoparte de pe faţă
părul roşu-închis, strălucitor.
— Cum, la masa regală? spuse ea.
Elena se uită la ea surprinsă. Ea şi Caroline se
cunoşteau din grădiniţă, şi întotdeauna fuseseră într-o
competiţie prietenească. Dar în ultimul timp ceva se
întâmplase cu Caroline. începuse să ia rivalitatea din
ce în ce mai în serios. Iar acum Elena era uimită de
persiflarea evidentă din răspunsul prietenei ei.
— Păi, nu prea pari să aparţii plebei, spuse ea pe
un ton vesel.
— Oh, ai atâta dreptate cu asta, spuse Caroline,
întorcându-se pentru a o privi pe Elena în faţă.
Ochii ei verzi, ca de pisică, erau îngustaţi şi
căpătaseră o tentă fumurie, iar Elena fu şocată de
ostilitatea pe care o citi în ei. Cei doi băieţi zâmbiră
stânjeniţi şi se îndepărtară încet.
Caroline nu păru să observe.
— O mulţime de lucruri s-au schimbat cât ai fost
tu plecată în vara asta, Elena, continuă ea. Şi poate
că timpul tău pe tron se încheie.
Elena se înroşise, o simţea. Se strădui să-şi păstreze
vocea calmă.
— Poate, spuse ea. Dar, în locul tău, încă nu mi-aş
cumpăra un sceptru, Caroline.
Se întoarse şi intră în sala de mese, uşurată să le
vadă pe Meredith şi Bonnie, şi pe Frances lângă ele.
îşi alese mâncarea şi se duse la fete, simţind cum
roşeaţa îi dispare din obraji. Nu voia să o lase pe
Caroline să o supere; n-o să se mai gândească deloc
la ea.
— Am făcut rost de orarul lui, spuse Frances, fluturând
o bucată de hârtie în timp ce Elena se aşeza
la masă.
— Iar eu am câteva veşti bune, spuse Bonnie,
plină de importanţă. Elena, ia ascultă aici. E la clasa
mea de biologie, şi am stat chiar lângă el. îl cheamă
Ştefan, Ştefan Salvatore, şi e din Italia, şi stă la bătrâna
doamnă Flowers, la marginea oraşului. Bonnie
oftă. E atât de romantic. Caroline şi-a scăpat cărţile şi
el i le-a ridicat.
Elena se strâmbă.
— Ce neîndemânatică e Caroline. Ce altceva s-a
mai întâmplat?
— Păi, asta-i tot. De fapt, nici n-a vorbit cu ea. E
foaaaarte misterios, ştii. Doamna Endicott, profa
mea de biologie, a încercat să-1 convingă să-şi scoată ochelarii, dar n-a vrut. A zis că are o problemă medicală.
- Ce fel de problemă?
- Habar n-am. Poate e în fază terminală şi zilele
I I sunt numărate. N-ar f i asta romantic?
i* Oh, foartel spuse Meredith.
Elena se uita peste hârtia lui Frances, muşcându-şi
buza.
- E în al şaptelea meu curs, Istoria europeană.
Mai vine cineva la cursul ăsta?
- Eu, spuse Bonnie. Şi cred că şi Caroline. Oh, şi
I H tate şi Matt; a zis ceva ieri despre norocul lui de a-1
avea profesor pe domnul Tanner.
Minunat, îşi spuse Elena, înfigându-şi furculiţa in
piure. Se părea că al şaptelea curs avea să fie extrem de
interesant.
Ştefan se bucura că orele aproape se terminaseră.
Voia să iasă din coridoarele şi sălile astea de clasă
aglomerate, măcar pentru câteva minute.
Atât de multe minţi. Apăsarea atâtor modele de
gândire, atâtea voci mintale care îl înconjurau, toate
il Tăceau să se simtă ameţit. De mulţi ani nu mai
fusese în mijlocul unei asemenea mulţimi.
Şi dintre toate, o anumită minte ieşea în evidenţă.
Fusese printre cele care îl urmăriseră în coridorul principal al şcolii. Nu ştia cum arată, dar personalitatea
ei era puternică. Era convins că ar recunoaşte-o
dacă ar vedea-o din nou.
Cel puţin supravieţuise deocamdată primei zile ale
mascaradei. Folosise Puterile doar de două ori, şi
foarte puţin. Dar era obosit şi, recunoscu plin de
părere de rău, flămând. Iepurele nu fusese suficient.
Avea să-şi facă griji pentru asta mai târziu. Găsi
ultima sală de clasă şi luă loc. Şi imediat simţi din
nou prezenţa acelei minţi speciale.
Lucea la marginea conştiinţei lui, o lumină aurie,
dulce şi totuşi vibrantă. Şi, pentru prima oară, putea
localiza fata de la care venea. Stătea aşezată chiar în
faţa lui.
în aceeaşi clipă în care gândi asta, ea se întoarse
şi el îi văzu faţa. Cu greu se abţinu să nu ţipe, şocat.
Katherine! Dar, desigur, nu era posibil. Katherine
era moartă; şi el o ştia cel mai bine.
Şi totuşi, asemănarea era tulburătoare. Părul acela
blond pal, atât de deschis la culoare încât aproape
părea să sclipească. Pielea albă ca laptele, care întotdeauna
îl făcuse să se gândească la lebede, sau la
alabastru, cu o uşoară urmă de roşeaţă pe pomeţi.
Şi ochii... Ochii lui Katherine avuseseră o culoare
cum el nu mai văzuse niciodată până acum: mai întunecată
decât azuriul cerului, la fel de intensă ca şi pietrele de lapislázuli din banda ei de păr. Fata asta
avea aceiaşi ochi.
Şi erau aţintiţi asupra lui, în vreme ce ea zâmbea.
Işi luă repede privirea de la acel zâmbet. Mai
mult decât orice, nu voia să se gândească la Kathei
m c . Nu voia să se uite la fata care î i aducea aminte
de ea, şi nu voia să-i mai simtă prezenţa. Rămase cu
Ochii la bancă, blocându-şi mintea cât putu de tare.
Şi în cele din urmă, încet, fata se întoarse din nou
• u spatele la el.
Se simţea jignită. Chiar şi prin blocajele minţii, el
ini^ea asta. Dar nu-i păsa. De fapt, chiar se bucura,
si spera că aşa o să stea departe de el. în afară de asta,
nu avea nici un sentiment pentru ea.
Continuă să şi-o repete în gând, pe când stătea
aşezat în bancă, fără să audă vocea monotonă şi
bâzâită a profesorului. Dar ajungea până la el un
parfum uşor — violete, îşi spuse. Iar gâtul ei alb şi
delicat era aplecat deasupra cărţii, şi părul blond îi
cădea de-o parte şi de alta a lui.
Cu furie şi frustrare, recunoscu acea senzaţie cunoscută
în dinţi — mai degrabă o zvâcnire sau o furnicătură
decât o durere. Era foame, un anumit fel de
foame. Şi nu u n a pe care avea să şi-o potolească prea
curând. Profesorul măsura încăperea în lung şi-n lat ca un
dihor, punând întrebări, şi Ştefan îşi concentra în
mod deliberat atenţia asupra lui. La început fu nedumerit,
căci deşi nici unul dintre elevi nu ştia
răspunsurile, întrebările continuau să vină. Apoi
înţelese că acesta era scopul omului. Să-i facă de râs
pe elevi pentru ceea ce nu ştiau.
Acum îşi găsise o altă victimă, o fată micuţă cu o
mulţime de bucle roşu-închis şi o feţişoară în formă
de inimă. Ştefan privi scârbit cum profesorul o
hărţuia cu întrebări. Fata avea un aer jalnic când
profesorul se întoarse cu spatele la ea pentru a se
adresa clasei:
— înţelegeţi acum ce vreau să spun? Credeţi că
sunteţi grozavi; sunteţi în ultimul an, aproape absolvenţi.
Ei bine, o să vă spun că unii dintre voi nu
sunteţi gata nici măcar grădiniţa s-o absolviţi. Ca ea!
Arătă cu mâna către fata cu păr roşcat. Habar n-are
de Revoluţia franceză. Crede că Măria Antoaneta a
fost o divă a filmului mut! ~
Elevii din jurul lui Ştefan se foiau stânjeniţi.
Simţea resentimentele din mintea lor, şi umilinţa. Şi
teama. Cu toţii se temeau de omuleţul acesta slab, cu
ochi de nevăstuică, până şi băieţii solizi care erau mai
înalţi decât el.
Trezirea • 35
Bun, hai să încercăm cu o altă perioadă. Profesorul
se întoarse din nou către fata pe care o interni',.
i. în timpul Renaşterii... Se întrerupse. Ştii ce e
K< naşterea, nu? Perioada dintre secolele al treisprelecclea
şi al şaptesprezecelea, în care Europa a
Kdescoperit marile idei ale Greciei şi Romei antice.
I'ei'ioada care a dat lumii mulţi dintre cei mai mari
.11 ii.şti şi gânditori ai Europei.
Fata încuviinţă din cap cu un aer confuz şi profe-
|l irul continuă:
'- în timpul Renaşterii, ce făceau la şcoală elevii
de vârsta ta? Ei? Ai vreo idee? Poţi să ghiceşti?
Fata înghiţi nodul din gât, apoi, cu o umbră de
/.imbet, spuse:
-Jucau fotbal?
Auzind râsetele clasei, faţa profesorului se întuneeă.
- Nici gând! rosti el tăios şi clasa se linişti. Crezi
< .i asta e o glumă? Ei bine, în acel timp, elevii de
\ aista ta cunoşteau deja foarte bine mai multe limbi
străine. Stăpâneau logica, matematica, astronomia,
lilosofia şi gramatica. Erau gata să meargă mai departe
la o universitate, în care fiecare curs era predat
in latină. Fotbalul era chiar ultimul lucru...
— Scuzaţi-mă.
Vocea calmă îl opri pe profesor în mijlocul discursului.
Toată lumea se întoarse să îl privească pe
Ştefan.
— Ce? Ce-ai spus?
— Am spus: scuzaţi-mă, repetă Ştefan, scoţându-
şi ochelarii şi ridicându-se în picioare. Dar vă
înşelaţi. Elevii din Renaştere erau încurajaţi să participe
la jocuri sportive. Erau învăţaţi că o minte
sănătoasă are nevoie şi de un corp sănătos. Şi cu siguranţă
j u c a u sporturi de echipă, precum crichet,
tenis — şi chiar şi fotbal. Se întoarse către fata cu păr
roşcat şi îi zâmbi, şi ea îi răspunse cu un zâmbet plin
de recunoştinţă. Apoi Ştefan adăugă către profesor:
Dar cele mai importante lucruri pe care le învăţau
erau bunele maniere şi politeţea. Sunt sigur că manualul
vă va spune asta.
Elevii rânjeau. Profesorul se înroşise la faţă şi începu
să se bâlbâie furios. Dar Ştefan continuă să-1
privească în ochi, şi după un alt minut profesorul fu
cel care se uită în altă parte.
Se auzi clopoţelul.
Ştefan îşi puse repede ochelarii şi îşi strânse cărţile.
Deja atrăsese mai multă atenţie asupra lui decât trebuia,
şi nu voia să fie obligat să o privească din nou
pe fata blondă. Şi, pe urmă, trebuia să iasă repede de
aici: simţea deja în vene acea arsură familiară.
Trezirea * 37
Când ajunse la uşă, cineva strigă:
— Hei! Chiar j u c au fotbal pe atunci?
Nu rezistă şi aruncă un zâmbet larg peste umăr:
— Oh, da. Uneori cu capetele retezate ale prizonierilor
de război.
Elena îl urmări plecând. îi întorsese spatele în
mod deliberat. O umilise dinadins, şi asta în faţa lui
Caroline, care pândea asemenea unui şoim. Simţi
cum lacrimile îi ard în ochi, dar în acea clipă un singur
gând o stăpânea.
Va pune mâna pe el, chiar dacă asta avea să o
omoare. Chiar dacă asta î i omora pe amândoi, va fi
al ei.

_______________________________________

Smiley
Admin :)
Postari: 2007

Mersi mult Mada pentru ajutor

Esti o dulce :X

_______________________________________

hanako
Moderator
Postari: 316

UIiii capitolul 2 l-am asteptat

O ador si ador mai ales finalul "Chiar daca asta I i ba omora pe amandoi, va fi al ei." Suna a obsesie dar imi place!!!

_______________________________________
Iubitule imi este rece.
Atunci scoate capul din frigider.

Smiley
Admin :)
Postari: 2007

Sambata viitoare

_______________________________________

hanako
Moderator
Postari: 316

Astept

_______________________________________
Iubitule imi este rece.
Atunci scoate capul din frigider.

#10

Smiley
Admin :)
Postari: 2007

Capitolul 3

Primele licăriri ale zorilor vârstau cerul întunecat al nopţii cu
roz şi verde pal. Stefan privea de la fereastra camerei sale din
pensiune. Închiriase această cameră pentru trapa din tavan, o
trapă care se deschidea pe o platformă de pe acoperiş. Acum uşa
aceea era deschisă şi un vânt rece sufla pe scara de sub ea. Stefan
era îmbrăcat, dar nu pentru că se trezise devreme, ci pentru că
nici nu se culcase.
Tocmai se întorsese din pădure, şi pe o latură a ghetei mai avea
lipite câteva bucăţele de frunză umedă. Le îndepărtă cu grijă.
Auzise comentariile elevilor cu o zi în urmă şi ştia că îi priviseră
lung hainele – întotdeauna se îmbrăca foarte bine –, nu doar din
vanitate, ci pentru că aşa se cuvenea. Preceptorul lui îi spusese
adeseori: Un aristocrat trebuie să se îmbrace pe măsura poziţiei
sale. Dacă nu o face, înseamnă că îşi arată dispreţul pentru ceilalţi.
Toată lumea are un loc în lume, iar locul lui fusese odată în rândul
nobilimii. Odată.
De ce se mai gândea la lucrurile astea? Sigur, ar fi trebuit să-şi
dea seama că dacă juca rolul unui elev, asta avea să-i aducă
aminte de vremea când fusese cu adevărat elev. Acum amintirile îl
copleşeau, intens, cu repeziciune, ca şi cum frunzărea paginile
unui jurnal şi privirea lui prindea, ici şi colo, câte un paragraf. Una
în special îi apăru vie: chipul tatălui său când Damon anunţase că
renunţa la universitate. N-o să uite niciodată acel moment. Nu-l
mai văzuse nicicând atât de furios pe tatăl său…
„Cum adică nu te mai duci?”
Giuseppe era un om drept, dar se aprindea uşor, şi fiul său
mai mare îi stârnea întotdeauna latura violentă.
Fiul acela îşi ştergea acum buzele cu o batistă de mătase de
culoarea şofranului.
„Credeam că până şi tu ai putea înţelege o propoziţie atât de
simplă, tată”, spuse el. „Vrei să ţi-o repet în latină?”
„Damon…”, începu Stefan crispat, îngrozit de această lipsă de
respect.
Dar tatăl îl întrerupse.
„Ceea ce-mi spui tu acum e că eu, Giuseppe, conte di Salvatori,
va trebui să dau ochii cu prietenii mei ştiind că fiul meu e un
scioparto? Un iresponsabil? Un trândav care nu îşi aduce
contribuţia folositoare la bunăstarea Florenţei?”
Servitorii se retrăgeau încet în faţa furiei crescânde a lui
Giuseppe.
Damon nici nu clipi.
„Aşa se pare. Asta dacă îi poţi numi prieteni pe toţi cei care îţi
cântă osanale în speranţa că le vei împrumuta bani.”
„Sporco parassita!” strigă Giuseppe, ridicându-se din scaun.
„Nu ajunge că atunci când eşti la şcoală îţi iroseşti timpul şi banii?
Oh, da, ştiu totul despre jocurile de noroc, despre beţii şi femei. Şi
ştiu că dacă n-ar fi fost secretarul tău şi preceptorii tăi, ai fi ratat
fiecare curs. Dar acum vrei să mă faci cu totul de ruşine. Şi de ce?
De ce?” Mâna lui mare se ridică brusc şi îl apucă pe Damon de
bărbie. „Ca să te poţi întoarce la partidele tale de vânătoare cu
şoimi şi copoi?”
Stefan trebuia să recunoască: Damon nici măcar nu tresări.
Rămase nemişcat în strânsoarea tatălui său, un aristocrat din cap
până-n picioare, de la bereta de o simplitate elegantă de pe capul
său până la pelerina tivită cu hermină şi pantofii din piele moale.
Buza superioară îi era arcuită cu o aroganţă deplină.
De data asta ai mers prea departe, îşi spuse Stefan, privindu-i
pe cei doi bărbaţi care se înfruntau din priviri. De data asta nici
măcar tu n-ai să fii în stare să ieşi cu faţa curată dintr-o asemenea
treabă folosindu-ţi farmecul.
Dar chiar atunci se auzi un pas uşor în pragul camerei de
lucru. Stefan se întoarse şi fu orbit de ochii de lapislazuli,
mărginiţi de gene dese. Era Katherine. Tatăl ei, baronul von
Swartzschild, o adusese din tărâmurile reci ale prinţilor germani în
ţinutul rural al Italiei, sperând că asta o va ajuta să îşi revină după
o lungă boală. Şi din ziua în care sosise Katherine, totul se
schimbase pentru Stefan.
„Îmi cer iertare. N-am vrut să deranjez.” Vocea ei era dulce şi
limpede. Făcu o mişcare uşoară înapoicătre uşă, ca şi cum ar fi
vrut să plece.
„Nu, nu pleca. Rămâi”, spuse repede Stefan.
Voia să spună mai multe, să o ia de mână – dar nu îndrăznea.
Nu în prezenţa tatălui său. Tot ce putea să facă era să privească
lung în acei ochi albaştri ca nişte geme, ce erau ridicaţi către el.
„Da, rămâi”, spuse Giuseppe, şi Stefan văzu că expresia
furioasă a tatălui său se calmase şi el îi dăduse drumul lui Damon.
Făcu un pas înainte, îndreptându-şi faldurile grele ale robei sale
lungi, garnisită cu blană.
„Tatăl tău ar trebui să se întoarcă astăzi de la treburile lui din
oraş şi va fi încântat să te vadă. Dar obrajii tăi sunt palizi, micuţă
Katherine. Sper că nu eşti iarăşi bolnavă?”
„Ştiţi că întotdeauna sunt palidă, domnule. Nu folosesc dresuri
precum îndrăzneţele voastre fete italiene.”
„N-ai nevoie de ele”, spuse Stefan înainte să se poată opri, şi
Katherine îi zâmbi. Era atât de frumoasă. Stefan simţi o durere în
piept.
Tatăl lui continuă:
„Şi te văd prea puţin în timpul zilei. Atât de rar ne oferi
plăcerea companiei tale înainte de amurg.”
„Am studiile şi rugăciunile pe care să le fac în camera mea,
domnule”, spuse încet Katherine, lăsându-şi genele lungi în jos.
Stefan ştia că asta nu era adevărat. Dar nu spuse nimic; nu
avea să-i trădeze niciodată secretul. Ea ridică din nou privirea
către tatăl lui.
„Dar acum sunt aici, domnule.”
„Da, da, e adevărat. Şi trebuie să mă îngrijesc ca în seara
aceasta să avem o cină foarte specială în cinstea întoarcerii tatălui
tău. Damon… noi doi o să vorbim mai târziu.”
Giuseppe îi făcu semn unui servitor şi ieşi cu paşi mari din
încăpere, iar Stefan se întoarse încântat spre Katherine, căci
rareori puteau vorbi fără prezenţa tatălui lui sau a lui Gudren,
trupeşa ei doică germană.
Dar ceea ce Stefan văzu în acea clipă fu ca o lovitură puternică
în stomac. Katherine zâmbea – acel zâmbet uşor, tainic, pe care
adeseori i-l adresa. Doar că acum nu se uita la el. Privirea ei era
îndreptată spre Damon.
În acel moment, Stefan îl urî pe fratele lui, îi urî frumuseţea
întunecată şi graţia şi senzualitatea care atrăgeau femeile către el
precum o flacără atrage fluturii de noapte. În acea clipă vru să-l
lovească pe Damon, să distrugă pentru totdeauna frumuseţea
aceea. În schimb, trebui să stea acolo şi să o privească pe
Katherine cum se îndreaptă încet către fratele lui, pas cu pas, cu
rochia ei lungă de brocart atingând cu un foşnet uşor pardoseala
de piatră.
Şi, în vreme ce el privea, Damon întinse o mână spre
Katherine, având pe buze zâmbetul nemilos al triumfului…
Stefan se întoarse cu o mişcare bruscă de la fereastră.
De ce deschidea răni vechi? Dar, chiar pe când îşi spunea asta,
scoase de sub cămaşă lanţul subţire de aur pe care îl purta la gât.
Mângâie cu degetul mare şi arătătorul inelul atârnat de el, apoi îl
ridică în sus, în lumină.
Cercul îngust era lucrat cu măiestrie în aur, iar cele cinci
secole scurse nu îi şterseseră strălucirea. Avea încrustată în el o
singură piatră, un lapislazuli de mărimea unghiei de la degetul mic
al lui Stefan. Acum el se uită la piatră, apoi la inelul greu de
argint, tot cu lapislazuli, de pe mâna lui, şi simţi în piept o durere
familiară.
Nu putea uita trecutul, şi de fapt nici nu dorea asta. În ciuda a
tot ce se întâmplase, îşi amintea cu dragoste de Katherine. Dar
exista o amintire pe care trebuia să nu o tulbure, o pagină a
jurnalului pe care trebuia să nu o întoarcă. Dacă ar trebui să
retrăiască acea oroare, acea… monstruozitate, ar înnebuni. La fel
cum înnebunise de durere în acea zi, acea ultimă zi, când îşi
privise propria damnare…
Stefan se rezemă de fereastră, lipindu-şi fruntea de geamul
rece. Preceptorul lui avea o altă vorbă: Răul nu-şi va găsi nicicând
pacea. Poate că va triumfa, dar nu-şi va găsi nicicând pacea.
Oare de ce venise în Fell’s Church?
Sperase să găsească aici pacea, dar asta era imposibil. Nu va fi
niciodată acceptat, nu se va linişti niciodată. Nu putea schimba
ceea ce era.
În dimineaţa aceea, Elena se trezi mai devreme decât de obicei.
O auzea pe mătuşa Judith foindu-se prin camera ei, pregătindu-se
să-şi facă duşul. Margaret încă mai dormea, ghemuită ca un
şoricel în patul ei. Elena trecu fără zgomot prin faţa uşii, pe
jumătate deschisă, de la camera surorii ei mai mici şi o luă de-a
lungul coridorului pentru a ieşi din casă.
Aerul era proaspăt şi limpede în dimineaţa asta; în gutui nu se
aflau decât obişnuitele gaiţe şi vrăbii. Elena, care cu o seară
înainte se culcase cu o durere năucitoare de cap, îşi ridică faţa
către cerul azuriu fără nori şi respiră adânc.
Se simţea mult mai bine decât se simţise ieri. Îi promisese lui
Matt că se întâlneşte cu el înainte de şcoală şi, deşi nu aştepta cu
nerăbdare întâlnirea asta, era convinsă că totul avea să fie în
regulă.
Matt locuia la doar două străzi de liceu. Era o casă simplă, cu
bârne din lemn, la fel ca toate celelalte de pe acea stradă, poate
doar că leagănul de pe verandă era puţin mai tocit, vopseaua ceva
mai cojită. Matt era deja afară, şi pentru o clipă inima ei bătu mai
tare la vederea lui, aşa cum făcuse întotdeauna.
Matt era frumuşel. Nu exista nici o îndoială în acest sens. Nu
în felul acela uluitor, aproape tulburător în care… în care arătau
unii bărbaţi, ci într-un fel american, sănătos. Matt Honeycutt era
sută la sută american. Părul lui blond era tuns scurt, aşa cum îl
aveau toţi cei din echipa de fotbal, şi era bronzat pentru că
muncise în aer liber la ferma bunicilor săi. Avea ochi albaştri, cu o
privire deschisă şi cinstită. Dar astăzi, când îşi întinse braţele către
Elena pentru a o cuprinde uşor, ochii lui erau cam trişti.
― Vrei să intri?
― Nu. Hai să ne plimbăm puţin, spuse Elena. Porniră unul
lângă altul, fără să se atingă. Strada era mărginită de arţari şi
nuci, iar aerul încă era plin de tăcerea dimineţii. Elena îşi privea
picioarele înaintând pe trotuarul ud, simţindu-se dintr-odată
nesigură. Nu ştia cum să înceapă.
― Nu mi-ai povestit încă nimic despre Franţa, spuse el.
― Oh, a fost grozav, răspunse Elena. Se uită cu coada ochiului
la Matt: şi el stătea cu privirile îndreptate în jos, către trotuar.
Totul acolo a fost grozav, continuă ea, încercând să adune ceva
entuziasm în voce. Oamenii, mâncarea, totul. A fost chiar…
Vocea i se stinse şi râse nervos.
― Mda. Ştiu. Grozav, încheie el în locul ei. Matt se opri şi
rămase uitându-se în jos, la tenişii lui roşi în vârf. Elena îi
recunoscu, erau aceiaşi de anul trecut. Familia lui Matt o ducea
greu; poate că nu putuse să-şi permită o perechenouă. Ridică
privirea şi-i văzu ochii albaştri aţintiţi asupra chipului ei.
― Ştii, tu arăţi grozav acum, spuse el. Elena deschise gura,
brusc panicată, dar el continuă.
― Şi cred că vrei să-mi spui ceva.
Ea îl privi lung, şi el zâmbi, un zâmbet strâmb, jalnic. Apoi îşi
întinse iar braţele către ea.
― Oh, Matt, spuse Elena, îmbrăţişându-l strâns. Apoi se dădu
înapoi ca să-l privească în faţă. Matt, eşti cel mai drăguţ băiat pe
care l-am cunoscut vreodată. Nu te merit.
― Oh, deci de-asta mă părăseşti, spuse Matt când porniră mai
departe. Pentru că sunt prea bun pentru tine. Trebuia să-mi dau
seama de asta mai demult.
Ea îi trase un ghiont în braţ.
― Nu, nu de-asta, şi nu te părăsesc. O să rămânem prieteni,
da?
― Oh, sigur. Oh, absolut.
― Pentru că mi-am dat seama că asta suntem. Se opri şi ridică
din nou privirea către el. Prieteni buni. Haide, Matt, fii sincer, nu
asta simţi pentru mine?
El o privi lung, apoi îşi înălţă ochii la cer.
― Pot să invoc al Cincilea Amendament? spuse. Şi adăugă, pe
când faţa Elenei se lungea: Asta n-are nimic de-a face cu tipul ăla
nou, nu?
― Nu, spuse Elena după o uşoară ezitare, apoi adăugă repede:
Nici nu l-am cunoscut încă. Nu-l ştiu.
― Dar vrei să-l cunoşti. Nu, nu spune nimic. O cuprinse cu un
braţ şi o întoarse uşor către el. Hai să mergem la şcoală. Dacă mai
avem timp, poate o să-ţi iau o gogoaşă.
La un moment dat, ceva se mişcă în nucul pe sub care tocmai
treceau. Matt fluieră şi arătă cu degetul.
― Ia uită-te! Cea mai mare cioară pe care am văzut-o vreodată.
Elena ridică privirea, dar cioara dispăruse.
În acea zi, şcoala se dovedi pentru Elena doar un loc în care
să-şi revizuiască planul.
Dimineaţa, se trezise ştiind foarte bine ce avea de făcut. Iar
acum aduna cât de multe informaţii putea despre Stefan Salvatore.
Ceea ce nu era greu, pentru că toată lumea de la „Robert E. Lee”
vorbea despre el.
Devenise un fapt binecunoscut că ieri avusese un soi de
confruntare cu secretara responsabilă cu admiterile. Iar astăzi
fusese chemat la biroul directorului. Ceva în legătură cu actele lui.
Dar directorul îl trimisese înapoi la clasă (după, se spunea, o
convorbire internaţională cu Roma – sau era Washingtonul?) şi
totul părea să fie în regulă acum. Cel puţin oficial.
Când Elena ajunse la cursul de Istorie europeană în acea
după-amiază, fu întâmpinată de un fluierat în surdină pe coridor.
Dick Carter şi Tyler Smallwood pierdeau vremea pe acolo. Doi idioţi
notorii, îşi spuse ea, ignorând fluieratul şi privirile lor holbate. Cei
doi erau convinşi că dacă făceau parte din echipa de fotbal a
universităţii erau idolii fetelor. Rămase cu ochi la ei pe când
străbătea alene coridorul, trecându-şi din nou rujul peste buze şi
jucându-se cu pudriera.
Îi dăduse instrucţiuni speciale lui Bonnie, şi planul era gata de
pus în aplicare în momentul când Stefan îşi făcea apariţia.
Oglinjoara pudrierei îi oferea o vedere perfectă asupra coridorului
din spatele ei.
Şi totuşi, într-un fel sau altul nu-l zări la timp. Se pomeni
deodată cu el alături, şi închise pudriera cu zgomot în vreme ce el
trecea mai departe. Voia să-l oprească, dar înainte să o poată face
se întâmplă ceva. Stefan se crispă – sau, cel puţin, se simţi o
prudenţă în el. Chiar atunci Dick şi Tyler se opriseră în faţa uşii
clasei unde aveau ora de Istorie. Blocând drumul.
Ticăloşi notorii, îşi spuse Elena. Furioasă, se uită urât la ei
peste umărul lui Stefan.
Cei doi se amuzau de joc, stând rezemaţi într-o rână de canatul
uşii, prefăcându-se că nu-l văd pe Stefan, care se afla în faţa lor.
― Scuzaţi-mă.
Era acelaşi ton pe care îl folosise şi cu profesorul de istorie –
calm, detaşat.
― Scuuzi? făcu Tyler în falset. Scuuzi-mi? Mi scuuzi? Jacuzzi?
Şi cei doi râseră.
Elena văzu muşchii încordându-se sub tricoul din faţa ei. Asta
era total nedrept: amândoi erau mai înalţi decât Stefan, iar Tyler
era de două ori mai lat.
― E vreo problemă aici?
Elena fu la fel de surprinsă ca şi băieţii să audă o voce în
spatele ei. Se întoarse şi îl văzu pe Matt. Ochii lui albaştri aveau o
privire dură.
Elena îşi muşcă buzele pentru a-şi înăbuşi un zâmbet, văzând
cum Tyler şi Dick se mişcă încet şi cu ciudă din uşă. Bunul ei
prieten Matt, îşi spuse ea. Dar acum bunul ei prieten Matt intră în
clasă alături de Stefan, şi ea rămase în urma lor, privindu-i. Când
ei se aşezară, ea se strecură în banca din spatele lui Stefan, de
unde îl putea privi fără să fie la rândul ei urmărită. Planul ei
trebuia să aştepte până la sfârşitul orei.
Matt se juca încet cu nişte monede din buzunar, ceea ce
însemna că voia să spună ceva şi nu ştia cum.
― Aăă… auzi, începu el în cele din urmă, stânjenit. Tipii ăia,
ştii…
Stefan râse, un râs amar.
― Cine sunt eu să-i judec?
În vocea lui se simţea mai multă emoţie decât auzise până
atunci Elena, chiar şi atunci când vorbise cu domnul Tanner. Iar
acea emoţie era pură nefericire.
― Oricum, de ce aş fi bine-venit aici? încheie el, aproape ca
pentru sine.
― De ce n-ai fi? Matt îl privise cu atenţie pe Stefan; acum
maxilarul lui ferm îi arăta hotărârea. Ascultă, zise. Vorbeai ieri
despre fotbal. Ei bine, cel mai bun WR, atacant, al nostru şi-a rupt
un ligament ieri după-amiază şi avem nevoie de un înlocuitor.
Selecţiile sunt în după-masa asta. Ce zici?
― Eu? întrebă Stefan, luat pe nepregătite. Ah… Nu ştiu dacă
pot.
― Poţi să alergi?
― Dacă pot…? Stefan se întoarse pe jumătate spre Matt şi
Elena văzu o umbră de zâmbet pe buzele lui. Da.
― Poţi să prinzi mingea?
― Da.
― Asta e ceea ce are de făcut un WR. Eu sunt QB, căpitanul.
Dacă poţi să prinzi mingea pe care ţi-o arunc eu şi alergi cu ea,
atunci poţi să joci.
― Înţeleg.
Acum Stefan chiar zâmbea şi, deşi gura lui Matt era serioasă,
ochii lui râdeau. Elena îşi dădu seama că era geloasă, şi fu uimită
de propria ei reacţie. Exista o căldură între cei doi băieţi care o
excludea pe ea.
Dar în clipa următoare zâmbetul lui Stefan dispăru şi el spuse
distant:
― Mulţumesc… dar nu. Am alte obligaţii.
În acel moment sosiră Bonnie şi Caroline şi ora începu.
În vreme ce Tanner vorbea despre Europa, Elena îşi repeta:
„Bună. Eu sunt Elena Gilbert. Fac parte din Comitetul de
întâmpinare al elevilor din ultimul an, şi am primit sarcina de a-ţi
arăta şcoala. Sper că nu vrei să am probleme şi să nu mă laşi
să-mi fac treaba, nu?” Iar aceste ultime cuvinte trebuiau rostite cu
ochii mari, rugători – dar asta doar dacă el ar da semne că
încearcă să scape. Practic, era o manevră absolut sigură. Stefan
părea gata întotdeauna să sară în ajutorul domniţelor aflate la
ananghie.
Pe la jumătatea orei, fata care stătea în dreapta ei îi strecură
un bilet. Elena îl desfăcu şi recunoscu scrisul rotund şi copilăresc
al lui Bonnie. Scria: „Am ţinut-o pe C. departe cât de mult am
putut. Ce s-a întâmplat? A mers???”
Elena ridică privirea şi o văzu pe Bonnie răsucindu-se în banca
ei din primul rând. Elena arătă spre bilet şi clătină din cap,
şoptind „După oră”.
I se păru că durează un secol până ce Tanner le dădu ultimele
indicaţii despre comunicările orale şi puse capăt orei. Apoi toată
lumea se ridică imediat. Acum, îşi spuse Elena şi, cu inima
bătându-i puternic, păşi hotărâtă şi se opri în calea lui Stefan,
blocând intervalul pentru ca el să nu poată trece pe lângă ea.
La fel ca Dick şi Tyler, îşi spuse, simţind o dorinţă isterică de a
chicoti. Ridică privirea şi descoperi că ochii ei erau exact în dreptul
gurii lui.
În acea clipă mintea i se goli. Oare ce trebuia să spună?
Deschise gura şi, într-un fel sau altul, cuvintele pe care le tot
repetase începură să se reverse:
― Bună. Eu sunt Elena Gilbert. Fac parte din Comitetul de
întâmpinare al elevilor din ultimul an, şi am primit sarcina…
― Îmi pare rău, n-am timp.
Pentru o clipă, nu-i veni să creadă că el vorbea, că nu o lăsa
nici măcar să termine ce avea de spus. Gura ei continuă discursul.
― … de a-ţi arăta şcoala…
― Îmi pare rău, nu pot. Trebuie să… să ajung la selecţii. Stefan
se întoarse către Matt, care stătea alături cu un aer uimit. Ai spus
că sunt chiar după ore, nu?
― Da, răspunse Matt încet. Dar…
― Atunci ar trebui s-o iau din loc. Poate că-mi arăţi unde
trebuie să merg.
Matt se uită neajutorat la Elena, apoi ridică din umeri.
― Păi… Sigur. Haide.
Aruncă o privire peste umăr pe când se îndepărtau. Stefan nu
se uită înapoi.
Elena se trezi înconjurată de un cerc de observatori interesaţi,
printre care şi Caroline, care îi zâmbea compătimitor. Simţi o
amorţeală în trup şi un nod în gât. Nu mai putea rămâne acolo nici
o secundă în plus. Se răsuci şi ieşi cât putu de repede din
încăpere.

_______________________________________

#11

hanako
Moderator
Postari: 316

Super tare extraordinara idee sa pui cartea pe forum Smiley

_______________________________________
Iubitule imi este rece.
Atunci scoate capul din frigider.

#12

Smiley
Admin :)
Postari: 2007

Multumesc :X

Capitolul 4

Când Elena ajunse la dulapul ei, amorţeala începea să-i treacă
şi nodul din gâtul ei ameninţa să se transforme în lacrimi. Dar nu
avea să plângă la şcoală, îşi spuse, în nici un caz. După ce-şi
închise dulapul, se îndreptă spre ieşirea principală.
Era a doua zi la rând când pleca de la şcoală imediat ce suna
clopoţelul după ultima oră, şi pleca singură. Mătuşa Judith va fi
total nedumerită. Dar când Elena ajunse acasă, văzu că maşina
mătuşii Judith nu se afla pe alee – probabil că se dusese la piaţă
cu Margaret. Casa era tăcută şi tihnită când Elena intră.
Se bucură pentru acea linişte; voia să fie singură acum. Dar,
pe de altă parte, nu prea ştia ce să facă singură. Acum, când în
sfârşit putea să plângă, descoperi că lacrimile nu voiau să-i curgă.
Îşi lăsă rucsacul pe podea în holul de la intrare şi intră încet în
living.
Era o încăpere frumoasă, impresionantă, singura parte a casei,
în afară de camera Elenei, care aparţinea structurii originare. Acea
primă casă fusese construită înainte de 1861 şi arsese aproape
complet în timpul Războiului Civil. Tot ce putuse să fie salvat a
fost această cameră, cu şemineul ei bogat împodobit, încadrat de
muluri, şi marele dormitor de deasupra. Străbunicul tatălui Elenei
construise practic o nouă casă în continuarea lor, şi de atunci
familia Gilbert locuise aici.
Elena se întoarse şi se uită afară pe una din ferestrele care se
întindeau din tavan până la podea. Sticla era atât de veche încât
era groasă şi uşor vălurită, şi tot ce se vedea prin ea era
distorsionat, dându-ţi falsa impresie c-ai fi uşor ameţit. Elena îşi
aminti de prima dată când tatăl ei îi arătase sticla aceea veche şi
vălurită, când fusese mai mică decât era Margaret acum. Nodul
din gât era iar acolo, dar lacrimile tot nu voiau să vină. Totul în ea
era contradictoriu. Nu voia pe nimeni lângă ea şi totuşi
singurătatea o durea. Voia să se gândească, dar acum, când
încerca să o facă, gândurile îi fugeau departe, la fel ca nişte şoareci
de o bufniţă albă.
Bufniţă albă… pasăre de pradă… mâncător de stârvuri…
cioară, se gândi ea. „Cea mai mare cioară pe care am văzut-o
vreodată”, spusese Matt.
Simţi din nou o usturime în ochi. Bietul Matt. Îl rănise, dar el
se purtase minunat. Chiar fusese drăguţ cu Stefan.
Stefan. O bătaie de inimă mai puternică, care îi aduse în ochi
două lacrimi fierbinţi. Uite, în sfârşit plângea. Plângea de furie şi
umilinţă şi frustrare – şi mai ce?
De fapt, ce pierduse astăzi? Ce simţea ea cu adevărat pentru
străinul ăsta, acest Stefan Salvatore? Era o provocare, da, şi asta îl
făcea să pară diferit, interesant. Stefan era exotic… incitant.
Ce ciudat, exact asta îi spuneau uneori băieţii Elenei că era ea.
Iar mai apoi afla de la ei, sau de la prietenii sau surorile lor, cât de
agitaţi erau înainte de a ieşi la o întâlnire cu ea, cum li se umezeau
palmele şi aveau fluturi în stomac. Astfel de poveşti i se păruseră
întotdeauna amuzante Elenei. Nici un băiat nu o făcuse vreodată
să se simtă nervoasă.
Dar astăzi, când vorbise cu Stefan, îşi simţise pulsul
accelerându-se şi picioarele moi. Palmele i se umeziseră. Iar în
stomac nu avusese fluturi – ci lilieci.
Era oare interesată de tipul ăsta pentru că o făcea să se simtă
nervoasă? Nu e un motiv prea bun, Elena, îşi spuse ea. De fapt, e
un motiv foarte prost.
Dar mai era şi gura aceea. Gura aceeaparcă sculptată care îi
înmuia genunchii de cu totul altceva decât nervozitate. Şi părul
întunecat ca noaptea – degetele ei voiau să se împleticească prin
moliciunea lui. Trupul acela zvelt, musculos, picioarele lungi… şi
vocea. Vocea lui era cea care o făcuse ieri să ia hotărârea să fie al
ei. Vocea lui fusese rece şi dispreţuitoare când îi vorbise domnului
Tanner, dar cu toate acestea ciudat de irezistibilă. Elena se întrebă
dacă putea şi vocea deveni întunecată ca noaptea, şi cum ar suna
rostindu-i numele, şoptindu-i numele…
― Elena!
Elena tresări, şi reveria se destramă. Dar nu Stefan Salvatore
era cel care o striga, ci mătuşa Judith bătând la uşa din faţă.
― Elena? Elena! se auzi şi vocea lui Margaret, ascuţită şi
subţire. Eşti acasă?
Elena se simţi din nou copleşită de nefericire şi se uită în jurul
ei prin bucătărie. Nu putea face faţă acum întrebărilor îngrijorate
ale mătuşii Judith şi nici veseliei inocente a lui Margaret. Nu când
avea genele ude de lacrimi şi când stătea gata să izbucnească din
nou în plâns. Într-o fracţiune de secundă se hotărî şi se furişă în
tăcere afară pe uşa din spate chiar în clipa în care se închidea uşa
din faţă.
Străbătu veranda din spate, iar în curte ezită. Nu voia să vadă
pe nimeni cunoscut. Dar unde se putea duce pentru a fi singură?
Răspunsul veni aproape în aceeaşi clipă. Bineînţeles. O să se
ducă să-i vadă pe mami şi tati.
Era un drum destul de lung, aproape până la marginea
oraşului, dar în ultimii trei ani devenise familiar pentru Elena.
Trecu peste Podul Wickery şi urcă dealul, pe lângă biserica în
ruine, apoi coborî în mica vale de sub ea.
Partea aceasta a cimitirului era foarte îngrijită, doar partea mai
veche fusese lăsată oarecum de izbelişte. Aici, iarba era tunsă cu
grijă, iar buchetele de flori alcătuiau pete vesele de culoare. Elena
se aşeză lângă lespedea mare de marmură pe care era gravat
numele „Gilbert”.
― Bună, mami, bună, tati, şopti ea.
Se aplecă pentru a lăsa în faţa lespezii o floare purpurie de
sporul casei pe care o culesese pe drum. Apoi îşi strânse picioarele
sub ea şi rămase acolo.
Venise de multe ori aici după accident. La vremea accidentului
de maşină Margaret avea doar un an; nu şi-i aducea prea bine
aminte. Dar Elena avea multe amintiri. Acum mintea ei porni să
rătăcească printre aceste amintiri, şi nodul din gâtul ei se făcu mai
mare, şi lacrimile porniră mai uşor. Încă le mai simţea mult lipsa.
Mama, atât de tânără şi de frumoasă, şi tata, cu zâmbetul care îi
încreţea ochii.
Desigur, Elena era norocoasă să o aibă pe mătuşa Judith. Nu
orice mătuşă ar fi renunţat la slujba ei şi s-ar fi mutat înapoi
într-un orăşel ca să aibă grijă de două nepoate orfane. Iar Robert,
logodnicul mătuşii Judith, era mai degrabă un tată vitreg pentru
Margaret decât un viitor unchi prin căsătorie.
Dar Elena îşi amintea de părinţii ei. La un moment dat, chiar
după înmormântare, venise aici ca să ţipe furioasă la ei, supărată
pe ei pentru că fuseseră atât de proşti să se lase omorâţi. Pe
vremea aceea nu o cunoştea prea bine pe mătuşa Judith şi simţise
că nu mai exista nici un loc pe lumea asta care să fie al ei.
Şi acum, care era locul ei? se întrebă ea. Răspunsul cel mai
simplu era: aici, în Fell’s Church, unde trăise toată viaţa. Dar în
ultima vreme răspunsul acesta păruse greşit. În ultima vreme
simţise că trebuie să mai existe ceva pentru ea în lume, un loc pe
care să îl recunoască imediat şi pe care să îl considere acasă.
O umbră căzu asupra ei şi Elena ridică privirea, speriată.
Pentru o clipă, cele două siluete care stăteau lângă ea părură
străine, nefamiliare, vag ameninţătoare. Rămase privindu-le,
încremenită.
― Elena, spuse afectată silueta mai măruntă, cu mâinile în
şolduri, câteodată îmi fac atâtea griji pentru tine, zău că da.
Elena clipi şi apoi râse scurt. Erau Bonnie şi Meredith.
― Ce trebuie să facă cineva pentru a avea puţină intimitate pe
aici? spuse ea în timp ce fetele se aşezau.
― Spune-ne să plecăm, sugeră Meredith, dar Elena doar ridică
din umeri.
Meredith şi Bonnie veniseră de multe ori să o caute aici în
lunile de după accident. Brusc, se simţi bucuroasă pentru asta şi
recunoscătoare amândurora. Locul ei era alături de prietenii care
ţineau la ea. Ştiau că plânsese, dar ei nu-i păsa, şi luă batista
mototolită pe care i-o întinse Bonnie şi-şi şterse ochii. Rămaseră
toate trei un timp în tăcere, privind cum vântul trece prin şirul de
stejari de la marginea cimitirului.
― Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, spuse în cele din urmă
Bonnie, cu o voce blândă. A fost groaznic.
― Iar al doilea nume al tău e „Tact”, spuse Meredith. Nu se
poate să fi fost chiar atât de rău, Elena.
― N-aţi fost acolo. Odată cu amintirea, Elena se simţi din nou
cuprinsă de un val de căldură. Chiar a fost groaznic. Dar nu-mi
mai pasă, adăugă ea pe un ton plat, cu un aer sfidător. Am
terminat cu el. Nu-l mai vreau.
― Elena!
― Nu, Bonnie. E limpede că se crede mult prea bun pentru…
pentru americani. Aşa că n-are decât să-şi ia ochelarii ăia de fiţe
şi…
Celelalte fete pufniră în râs. Elena îşi şterse nasul şi clătină din
cap.
― Aşadar, îi spuse ea lui Bonnie, schimbând hotărâtă
subiectul, cel puţin Tanner părea azi mai binedispus.
Bonnie îşi luă un aer de martir.
― Ştii că m-a forţat să accept să fiu prima care îşi ţine
comunicarea orală? Dar nu-mi pasă, am de gând să vorbesc
despre druizi, şi…
― Despre ce?
― Druuuuizi. Tipii ăia bătrâni şi ciudaţi care au construit
Stonehenge şi au făcut tot felul de magii în Anglia antică. Eu sunt
urmaşa lor, şi de aceea sunt un medium bun.
Meredith pufni dispreţuitoare, dar Elena se încruntă la firul de
iarbă pe care îl răsucea între degete.
― Bonnie, chiar ai văzut ceva în palma mea ieri? întrebă brusc.
Bonnie ezită.
― Nu ştiu, spuse în cele din urmă. Eu… am crezut că văd. Dar
uneori imaginaţia mea o ia razna.
― A ştiut că eşti aici, spuse pe neaşteptate Meredith. Eu mă
gândisem să te căutăm la cafenea, dar Bonnie a spus: „E la
cimitir.”
― Aşa am zis? Bonnie părea uşor surprinsă, dar impresionată.
Ei bine, şi chiar eşti aici. Bunica mea din Edinburgh e
clarvăzătoare, şi la fel sunt şi eu. Întotdeauna sare la a doua
generaţie.
― Şi eşti urmaşa druizilor, spuse Meredith solemn.
― Păi, e adevărat! În Scoţia se păstrează vechile tradiţii. Nici
n-aţi crede unele din lucrurile pe care le face bunica mea. Are un
anume fel de a afla cu cine o să te măriţi şi când o să mori. Mi-a
spus că eu o să mor repede.
― Bonnie!
― Serios. O să fiu tânără şi frumoasă în sicriul meu. Nu credeţi
că e ceva romantic?
― Nu, nu cred. Cred că e ceva scârbos, spuse Elena.
Umbrele se lungiseră, iar vântul devenise mai rece.
― Deci cu cine o să te măriţi, Bonnie? întrebă repede Meredith.
― Nu ştiu. Bunica mi-a spus ritualul de aflare, dar nu l-am
încercat niciodată. Evident – Bonnie luă o poză sofisticată – trebuie
să fie scandalos de bogat şi absolut superb. Ca străinul nostru
întunecat, de pildă. Mai ales dacă nimeni altcineva nu-l vrea.
Aruncă o privire maliţioasă către Elena. Elena refuză să cadă în
capcană.
― Ce zici de Tyler Smallwood? întrebă ea cu inocenţă. Tatăl lui
cu siguranţă e suficient de bogat.
― Iar el nu arată deloc rău, aprobă solemnă Meredith. Asta,
evident, dacă iubeşti animalele. Toţi dinţii ăia mari şi albi…
Fetele se uitară una la alta şi apoi izbucniră în acelaşi timp în
râs. Bonnie aruncă o mână de iarbă în Meredith, care o îndepărtă
de pe ea şi azvârli înapoi o păpădie. La un moment dat, în timpul
jocului, Elena îşi dădu seama că totul are să fie bine. Era din nou
ea însăşi, nu mai era pierdută, nu mai era o străină, ci Elena
Gilbert, regina liceului „Robert E. Lee”. Îşi trase din păr panglica de
culoarea caisei şi-şi scutură părul, lăsându-l să-i cadă liber pe
lângă obraji.
― Am decis despre ce să fie comunicarea mea orală, spuse ea,
privind-o cu ochii îngustaţi pe Bonnie cum îşi trece degetele
printre bucle. ― Despre ce? întrebă Meredith.
Elena îşi ridică bărbia pentru a se uita la cerul roşu şi
purpuriu de deasupra colinei. Respiră adânc, gânditoare, şi lăsă
suspansul să crească pentru o clipă. Apoi spuse pe un ton detaşat:
― Renaşterea italiană.
Bonnie şi Meredith se holbară la ea, apoi se uitară una la alta
şi izbucniră din nou în hohote de râs.
― Aha, spuse Meredith când se potoliră. Deci tigrul s-a întors!
Elena îi aruncă un rânjet de fiară. Încrederea în sine, care
pentru scurt timp păruse să dispară, revenise. Şi deşi nu înţelegea
prea bine de ce, ştia un lucru: nu avea de gând să-l lase pe Stefan
Salvatore să scape.
― Bun, spuse ea scurt. Acum, ascultaţi-mă bine. Nimeni nu
trebuie să ştie asta, altfel o să fiu batjocura întregii şcoli. Iar
Caroline se-agaţă de orice fir de aţă ca să mă facă să par ridicolă.
Dar îl vreau, şi o să fie al meu. Încă nu ştiu cum, dar o să fie.
Oricum, până ce am un plan bine conturat, o să ne purtăm foarte
rece cu el.
― O să ne purtăm?
― Da, o să ne. Nu poţi să-l ai tu, Bonnie; e al meu. Şi trebuie să
pot avea încredere deplină în tine.
― Staţi puţin, zise Meredith, cu o strălucire în ochi. Îşi desfăcu
broşa cu cloisonne prinsă pe bluză şi, ridicându-şi degetul mare, se
înţepă repede, apoi spuse: Bonnie, dă-mi mâna.
― De ce? întrebă Bonnie, privind cu suspiciune broşa.
― Pentru că vreau să te iau de nevastă. Tu de ce crezi,
deşteapto?
― Dar… dar… Oh, bine. Au!
― Acum tu, Elena. Meredith înţepă iute degetul mare al Elenei,
şi apoi stoarse un strop de sânge.
― Acum, continuă ea, uitându-se la cele două fete cu ochii ei
negri strălucitori, o să ne unim cu toatele degetele mari şi o să
jurăm. Mai ales tu, Bonnie. Jură să păstrezi secretul şi să faci
orice ne cere Elena în legătură cu Stefan.
― Ascultă, jurământul întărit cu sânge e periculos, protestă
foarte serioasă Bonnie. Înseamnă că trebuie să-ţi ţii jurământul
indiferent ce se întâmplă, indiferent ce, Meredith.
― Ştiu, răspunse Meredith încruntată. De-asta îţi spun să o
faci. N-am uitat ce s-a întâmplat cu Michael Martin.
Bonnie făcu o grimasă.
― Asta a fost cu ani în urmă, şi oricum ne-am despărţit imediat
şi… Oh, foarte bine. O să jur. Închise ochii şi rosti: Jur să păstrez
secretul şi să fac orice vrea Elena în legătură cu Stefan.
Meredith repetă jurământul. Iar Elena, privind lung la umbrele
pale ale degetelor lor unite în amurgul care se lăsa, respiră adânc
şi şopti:
― Iar eu jur să nu mă liniştesc până când nu va fi al meu.
O pală de vânt rece străbătu cimitirul, răsfirând părul fetelor şi
trimiţând la pământ frunze uscate. Bonnie icni scurt şi se dădu
înapoi, şi toate trei se uitară în jurul lor, apoi chicotiră nervoase.
― S-a întunecat, remarcă Elena, surprinsă.
― Mai bine am porni-o spre casă, spuse Meredith, ridicându-se
şi prinzându-şi la loc broşa.
Bonnie se ridică şi ea, băgându-şi în gură vârful degetului
mare.
― La revedere, spuse Elena încet, uitându-se la piatra de
mormânt.
Floarea purpurie era o pată neclară pe pământ. Elena ridică de
lângă floare panglica de culoarea caisei, se întoarse şi dădu din
cap către Bonnie şi Meredith.
― Hai să mergem, spuse.
Încet, urcară din nou dealul către biserica în ruine.
Jurământul rostit cu sânge le dăduse o senzaţie de solemnitate şi
Bonnie se înfioră când trecură pe lângă biserică. Soarele coborâse
dincolo de deal şi aerul se răcisebrusc, iar vântul se stârnise.
Fiecare pală de vânt făcea iarba să şoptească şi stejarii bătrâni să
foşnească din frunze.
― Am îngheţat, spuse Elena, oprindu-se pentru o clipă în faţa
găurii negre care fusese odinioară uşa bisericii şi privind în jos
către peisajul care se desfăşura în valea de dinaintea lor.
Luna nu răsărise încă, şi abia putea desluşi vechiul cimitir şi
Podul Wickery dincolo de el. Vechiul cimitir era acolo din vremea
Războiului Civil şi pe multe lespezi de mormânt erau înscrise
nume de soldaţi. Avea un aspect sălbatic; muri şi bălării înalte
creşteau pe morminte, iar iedera se întindea peste granitul
sfărâmat de timp. Elenei nu-i plăcuse niciodată locul acela.
― Arată altfel, nu? Vreau să spun, în întuneric, zise ea cu o
voce tremurată.
Nu ştia cum să spună ceea ce gândea, că acela nu era un loc
pentru cei vii.
― Am putea să o luăm pe drumul mai lung, spuse Meredith.
Dar asta ar însemna douăzeci de minute în plus de mers.
― Pe mine nu mă deranjează să o luăm pe aici, spuse Bonnie,
înghiţind nodul care i se pusese în gât. Întotdeauna am zis că
vreau să fiu îngropată acolo, în cimitirul vechi.
― Nu vrei să termini cu povestea asta cu îngropatul? se răsti la
ea Elena, şi o porni în josul colinei.
Dar cu cât înainta pe cărarea îngustă, cu atât mai puţin se
simţea în largul ei. Încetini pasul şi aşteptă ca Bonnie şi Meredith
să o ajungă din urmă. Când se apropiară de prima lespede, inima
începu să-i bată mai repede. Încercă să o ignore, dar simţi cum
pielea i se furnică de teamă şi perişorii fini de pe braţe i se ridică.
Între două rafale de vânt, fiecare sunet părea amplificat într-un fel
înspăimântător, iar zgomotul paşilor pe poteca acoperită cu frunze
era asurzitor.
Acum, biserica în ruine era o siluetă neagră în spatele lor.
Cărarea îngustă trecea printre lespezi de mormânt acoperite de
muşchi, multe dintre ele mai înalte decât Meredith. Suficient de
mari pentru ca cineva să se poată ascunde îndărătul lor, îşi spuse
Elena neliniştită. Unele dintre morminte erau ele însele
tulburătoare, ca de pildă cel cu îngeraşul care arăta ca un bebeluş
adevărat, numai că îi căzuse capul şi aceasta fusese aşezat cu grijă
lângă corpul lui. Ochii mari de granit ai capului erau goi. Elena
nu-şi putea lua ochii de la el şi inima începu să-i bată şi mai tare.
― De ce ne-am oprit? spuse Meredith.
― Eu… îmi pare rău, murmură Elena, dar când se forţă să se
întoarcă rămase imediat nemişcată. Bonnie? spuseBonnie, ce s-a
întâmplat?
Bonnie stătea cu privirea aţintită în cimitir, cu gura
întredeschisă, cu ochii la fel de mari şi de goi ca şi cei ai îngerului
de piatră. Elena simţi cum teama îi strânge stomacul.
― Bonnie, termină. Termină! Nu e nimic amuzant. Bonnie nu
răspunse nimic.
― Bonnie! spuse Meredith.
Ea şi Elena se uitară una la alta şi deodată Elena ştiu că
trebuia să plece de acolo. Se întoarse şi vru să pornească mai
departe pe cărare în jos, dar o voce ciudată vorbi în spatele ei, şi ea
se răsuci cu o mişcare bruscă.
― Elena, spuse vocea.
Nu era vocea lui Bonnie, dar venea din gura lui Bonnie. Palidă
în întuneric, Bonnie continua să privească în cimitir. Chipul ei era
total lipsit de expresie.
― Elena, spuse din nou vocea, şi adăugă, pe când capul lui
Bonnie se întoarse către ea: Cineva te aşteaptă acolo.
Elena îşi pierdu luciditatea pentru următoarele câteva minute.
Ceva păru să se mişte printre formele întunecate şi cocoşate ale
lespezilor de mormânt, răsucindu-se şi ridicându-se între ele.
Elena ţipă, şi Meredith începu şi ea să ţipe, apoi o luară amândouă
la fugă, iar Bonnie alerga cu ele, ţipând şi ea cât o ţinea gura.
Elena alerga pe cărarea îngustă, împiedicându-se de pietre şi
de pâlcuri de rădăcini de iarbă. Bonnie se chinuia să respire în
spatele ei, iar Meredith, cea calmă şi cinică, gâfâia disperată. Se
auzi un foşnet puternic şi un ţipăt strident într-un stejar deasupra
lor şi Elena descoperi că putea alerga încă şi mai repede.
― E ceva în spatele nostru, strigă ascuţit Bonnie. Oh, Doamne,
ce se-ntâmplă?
― Mergi spre pod, gâfâi Elena, în ciuda arsurii din plămâni. Nu
ştia de ce, dar simţea că trebuiau să ajungă până acolo. Nu te opri,
Bonnie! Nu te uita în spate! O apucă pe cealaltă fată de mânecă şi
o trase după ea.
― Nu pot să ajung acolo, scânci Bonnie, prinzându-se cu mâna
de coaste, încetinind pasul.
― Ba poţi, mârâi Elena, apucând-o din nou de mânecă şi
silind-o să alerge mai departe. Haide. Haide!
Văzu lucirea argintie a apei în faţa lor. Şi iată şi luminişul
dintre stejari, şi podul de dincolo de el. Picioarele îi tremurau şi
răsufla şuierat, dar Elena se străduia să nu rămână în urmă.
Acum vedea scândurile de lemn ale podului. Podul era la şase
metri de ele, la trei, la un metru.
― Am reuşit, spuse gâfâind Meredith, călcând apăsat pe lemnul
podului.
― Nu te opri! Mergi până în capătul celălalt! Podul scârţâi când
ele alergară pe el clătinându-se, ecoul paşilor lor pierzându-se
peste apă. Când sări pe pământul de pe celălalt mal, Elena dădu în
sfârşit drumul mânecii lui Bonnie şi le îngădui picioarelor sale să
se oprească, împiedicat.
Meredith era aplecată în faţă, cu mâinile pe coapse, răsuflând
adânc. Bonnie plângea.
― Ce-a fost asta? Oh, ce-a fost? spuse ea. Mai vine după noi?
― Credeam că tu eşti experta, spuse Meredith cu vocea
tremurată. Pentru numele lui Dumnezeu, Elena, hai să plecăm de
aici.
― Nu, acum e în regulă, şopti Elena.
Avea lacrimi în ochi şi tremura toată, dar răsuflarea fierbinte
pe care o simţise în ceafă dispăruse. Rămăsese dincolo de râu, ale
cărui ape se învolburau întunecate.
― Nu ne poate urma aici, spuse ea.
Meredith se holbă la ea, apoi la celălaltmal, cu stejarii lui deşi,
apoi la Bonnie. Îşi umezi buzele şi râse scurt.
― Sigur. Nu poate veni după noi. Dar hai totuşi să mergem
acasă, ce ziceţi? Doar dacă n-aveţi chef să petreceţi noaptea aici.
Un sentiment nedesluşit o străbătu pe Elena, înfiorând-o.
― Nu noaptea asta, mersi, spuse ea. O cuprinse cu un braţ pe
Bonnie, care încă mai fornăia. E-n regulă, Bonnie. Acum suntem
în siguranţă. Haide.
Meredith se uită din nou pe malul celălalt al râului.
― Ştii, nu văd absolut nimic acolo, spuse ea cu o voce mai
calmă acum. Poate că de fapt nici nu era ceva în spatele nostru,
poate că doar ne-am panicat singure şi ne-am speriat degeaba. Cu
puţin ajutor din partea preotesei druide de aici.
Porniră mai departe, stând foarte aproape una de alta pe
cărare, iar Elena nu spuse nimic. Dar era intrigată. Foarte
intrigată.

_______________________________________

#13

hanako
Moderator
Postari: 316

Vad ca li s-a pus inima la loc inca putin si cred ca inebuneau de frica

_______________________________________
Iubitule imi este rece.
Atunci scoate capul din frigider.

#14

Smiley
Admin :)
Postari: 2007

Adevarat, cred ca si eu as face la fel ca Bonnie, poate chiar mai rau

_______________________________________

#15

hanako
Moderator
Postari: 316

Te cred

_______________________________________
Iubitule imi este rece.
Atunci scoate capul din frigider.

Pagini: 1

Mergi la